Violeta Pintea și focul negru
Violeta Pintea scrie o poezie violentă. Este primul cuvânt care îmi vine în minte. Pentru ea poezia e un altul, semnificativ, o ființă, un dublu al său cu care are o relație ardentă, conflictuală, zbuciumată, pătimașă, devastatoare. Ea iubește poezia ca pe un om pe care îl învață în fiecare zi un nou algoritm de conviețuire, noi strategii de apropiere și îndepărtare, noi moduri de a se pălmui și mângâia. Lasă impresia unei lupte corp la corp, scrie ca și cum ar practica o artă marțial-amoroasă.
Metaforele subjugă simțirea și uneori o conduc spre zone subterane ale realității, alteori deschid orizonturi neașteptate, refugii în afara oricărei ordini cunoscute a lumii, care amintesc întrucâtva de ”Ghidul autostopistului galactic” și într-un alt sens de practicile magilor. Violeta Pintea arhivează în versuri posibilități și imposibilități, dureri și arme cu care acestea pot fi împunse, străpunse și consumate.
Scrisul său dezvăluie un spirit sălbatic, de nestăvilit și de neîmblânzit, dar și o anumită fascinație a durerii, o estetică a cruzimii care e totuși mai lirică decât ceea ce s-ar fi putut descifra și contura din îndemnurile și prescripțiile lui Artaud.
„mâinile acestea trebuie să fure,
măcar odată să fure
și-apoi să le învelesc în kashmir
și să le duc la tăiere.
mon amour, în viața asta este frig.
ar fi potrivită acum
o petrecere de despărțire, undeva,
undeva într-o livadă de portocali,
să vreau și să pot
s-arunc cu fructele-acelea fierbinți
pe acoperișuri de piatră.
mon amour, în viața asta este frig
tăcere
și livezi de kashmir…”
Curajul de a practica un simbolism personal, de a codifica metaforic într-o manieră specifică poeziei moderne târzii, îi dau lirismului Violetei Pintea pe de-o parte savoarea nostalgică a unei epoci în care poezia era mai organic și mai decisiv impregnată în formă, dar și aura dramatică a unei specii pe cale de extincție. Poezia contemporană recurge la forme mai ambigue și mai echivoce, mai vagi și mai insidioase, se bazează mai mult pe sugestii, pe inserții narative și pe resursele evocative ale decupajului imagistic, pe subtext, în vreme ce Violeta Pintea extrage din carnația textului esențe tari. Operează cu imagini alegorice și cu parabole.
„cândva mi-era teamă doar de fâșia de ploaie.
astăzi mi-e teamă de fiecare picătură de apă
care vine amestecată cu o bucată de cer
un fel de noroi
ucigător de albastru”.
E o poezie-narcotică și alchimică, te încarcă, are un elixir propriu care transfigurează realitatea și experiențele recognoscibile.
E încărcată cu imagini ale unei realități schingiuite, distorsionate, pe jumătate râvnite, pe jumatate repudiate. E scrisă din interioriul unui tip de solitudine voluptoasă în care absolut orice experiență are un punct de contact în absolut și un revers tragic. Ființele sale lirice sunt unele crepusculare, bolnave, muribunde, care plătesc mai degrabă virtuți decât păcate. E o poezie cu accente grave, care se sustrage contextelor și contingentului, e atemporală și hotărât, vehement aproape, anti-mundană.
„undeva la crepuscul, în rest ceață și amintirea
caiselor zdrobite într-un cazan
sub care soarele re-compune un bocet
prea portocaliu pentru linoleumul
care amortizează somnul.
șeherezada punea plumb topit în fiecare insomnie.
infirmiera a devenit brusc religioasă
și-mi dă icoane cu unt de migdale.
întreb dacă s-au terminat cuiele,
în viață ai dreptul doar la o singură întrebare
apoi poți sparge oglinda”.
Violenta Pintea plasează într-un raport aproape maniheist lumea naturală și cea socială. Limbajul angrenează conținuturi de trăire și expresie asociate elementelor primordiale: apă, pământ aer foc care invocă o natură (umană și non umană) dezlănțuită, violentă, care o consumă, însă într-un mod care îi hrănește sufletul. La antipod e societatea cu nărvarurile ei: o peregrinare printre zădărnicii. Poeta denunță chestiunea descriind varii forme de degradare și dezagregare interioară care survin în contact cu ea.
Sunt câteva elemente cheie care se regăsesc în poezii: păsările, focul, cenușa, libertatea.
Violeta Pintea e o pasăre Phoenix. Scrie despre focul negru, din adâncuri.
„viața nu este pentru amatori.
este pentru soldați și păsări de pradă”.
„și dacă am palmele goale
este pentru că de ziua mea
m-au uitat într-un laborator de transformare
a femeii în scrum”.
„nu-mi amintesc dacă te-am întâlnit
sau urmează să se întâmple
așa cum nici cuțitul nu știe
dacă azi va ucide
sau va hrăni.
nu-mi amintesc dacă te-am iubit
sau urmează să se întâmple
așa cum nici focul nu știe
dacă azi va încălzi
sau va rămâne în sufletul lemnului
până la putrezire.
nu-mi amintesc dacă te-am uitat
sau urmează să se întâmple”
așa cum nici lupii nu știu
dacă ei trec prin pădure
sau pădurea prin ei…”
foto sursa
Citește și Copacul cu nume de gară uitată
