Fug, picioarele o iau înainte unul altuia. Ţin capul în jos, simt în nări aerul pădurii, curăţit de ploie.
De o săptămână fug din nou, prin aceleaşi locuri, peste aceleaşi pietricele, ocolind aceleaşi rădăcini, praguri, rosturi dintre plăcile de beton, prin spatele unui ştrand de lux, prin faţa unor monumente aruncate ici şi colo, după fantezia câte unui artist cu perucă şi livrea, care vroia să intre în voia împăraţilor. Acelaşi trecut, pompos, îngâmfat, melancolic, mereu elegant şi indiferent al unor secole imperiale. Moda şi stilurile au avut loc să se desfăşoare, să se amestece cu gustul împărăteselor, împăraţilor, prinţilor, prinţeselor, fără să îşi dea coate. O lume de nevăzută de trudă, de lumini, de ambiţii, invidii, vise, dezamăgiri, prin care paşii stăpânitorilor treceau delăsător, fără grabă, ca și cum ar fi vrut să piardă vremea, vreme care, până la urmă, îi pierdea ea pe ei, așa cum ne pierde pe toți. Schönbrunn-ul e născut dintr-o toană imperială, din dorinţa stăpânilor de a se plimba cu caleaşca prin pădurile care acoperau locurile, până hăt, departe, sub zidurile Vienei.
Fug.
Simt, aud, pantofiorii fini ai prinţeselor jucându-se pe aleile cu nisip, încurcându-şi neîndemânarea printre crengi, zgâriindu-se până la sângele albastru de secole, în micii ţepi ai gardurilor vii.
Doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi pe o bancă, în umbră. Revin la clipa care îmi îmbracă răsuflul. Arunc secolele din minte în groapa de un le-am scos câteva clipe. Privesc, tălpile ard cu fiecare apăsare peste pietrişul mărunt al aleii, panta mă duce spre partea deluroasă a parcului. Paşii calcă peste alte mii, zeci de mii de paşi ai alergătorilor care au străbătut, străbat, vor străbate aceleași alei ca și mine. Apas, răscolesc tăcut, perseverent, eleganţa grădinilor, vândută la preţ de lux, turiştilor.
Fug.
În faţă un om cu părul alb urcă panta. Aleargă mai iute decât mine. Vreau să trec pe lângă el. Răresc paşii. Orgoliul şi jogging-ul nu fac casă bună. Două doamne, cu mult rotund în jurul stomacului, se împing în nişte beţe, să nu-şi nenorocească spatele, distruse oricum de prea multă tolăneală.
Mintea se goleşte de praf, de fumul gândurilor. Într-un colţ stă la pândă teama să nu obosesc prea repede. Sunt de numai câteva zile pe traseu. De la o anume clipă trupul nu o să mai vrea să intre la jugul voinței. Anii se lipesc de el ca muștele de cleiul copacilor. Rămân agăţat de saltul mărunt şi regulat al fiecărui pas. Pădurea îşi tace armonia după-amiezii.
Sunt din nou pe traseu. Au trecut doi ani de când, o tibie făcută praf, mă alungase de aici. În Schönbrünn totul a rămas la fel, poate alergătorii sunt alţii. Nu-mi dau seama. Suntem la fel de mulţi, la fel de pestriţ îmbrăcaţi, la fel de serioşi în a ne urmări drumul pe care fiecare îl cunoaştem cu ochii închiși. În desimea copacilor, o raţă se încurcă între picioare. Pământul acoperit cu iarbă e moale. De pe o cracă, o veveriţă se uită la mine. Nu am alune pentru ea?
Fug. Mai departe. Tot mai departe. Răsuflarea trece prin cerul gurii ca un curent cald, rotit de o manivelă nevăzută. Saliva a secătuit, muşchii de la picioare au uitat de ei.
Lângă Gloriette ultimii turişti îşi prind în imagini „clipa de neuitat”. Îmi vine să râd. Capcana în care cade toată lumea! Un aparat mecanic de făcut praf văzul! Ajunși acasă, or să se laude la cunoscuți și poate, peste ani, or să ofteze melancolic uitându-se la nişte locuri, lucruri pe care, în fapt, nu şi le mai amintesc. În loc să le trăiască, să se bucure de prezenţa, de vecinătatea acestor secole, acestei eleganţe, să se simtă fericiţi pentru amiciţia, peste timp, a celei mai nobile familii imperiale din Europa, oamenii se ocupă cu îngheţatul timpului. Or să iasă nişte imagini ca pungile de gheaţă care ţin mâncarea proaspătă în genţile frigorifice. Un soi de criogenie a vieţii, a sufeltului care nu e lăsat să se bucure, să fie liber printre noile miresme şi culori la care râvnise atât. Să faci fotografii e ca şi cum ai ţine bucuria în lesă. E ca şi cum ai cumpăra viaţa, vreme de câteva zile, en gros, şi apoi ai drămui-o în bucăţi mici, mici de tot, să-ţi ajungă cât trăieşti.
Fug.
Alerg prin spatele acestor hingheri de amintiri niciodată trăite. Încerc să mă fac nevăzut pentru blitzurile care sfâşie poala de întuneric întinsă peste pietrele clădirilor. Umbrele s-au lungit, soarele nu mai arde. O picatură de sudoare îmi cade sub ochelari. Mă ustură ochii. Șterg fruntea cu tricoul, o iau pe alei unde străinii calcă rar, de teamă să nu se rătăcească. Nu privesc înainte, cunosc fiecare bancă, fiecare scorbură, fiecare încurcătruă a potecilor. Ziua, odată cu apropierea serii, îşi îngrămădise lucrurile, să plece acasă. Înainte de a trage oblonul, cineva o rugase frumos, să pună lucrurile la locul lor. Nu mai fusesem de mult acolo.Timpul nu îşi aminteşte, el este amintirea.
Fug.
Vin, sunt, alerg! Mă strecor iute printre arborii tăcuţi, trec în revistă alergările, oamenii, faptele întâmplate pe atunci, în anii aceia în care alergam luni întregi, zi de zi, aici!
Curăţat de dureri, de griji, de simţiri trecătoare, de uitări şi cârcoteli, alerg, renasc, mă nasc din pădurea veche de secole. Ies, să traversez o alee pietruită, reintru grăbit, într-un adăpost unde nu mă prinde nici o privire străină, ies din nou, ceva mai jos lângă lac, reintru în hățiș, sar un gard, limita spațiului turistic. Apar, din nou, în lumea potecilor unde nu avuseseră voie să pune piciorul plebeii secole întregi, ies, apar, iar, în văzul sutelor de fiinţe care viermuie pe aleile principale. O clipă atenţia lor rămâne agăţată de mine. Apar, exist, dispar din câmpul lor vizual, intru şi ies din sute, mii de subiectivităţi care mă vor purta de acum încolo, fără să îşi mai amintească, cât timp vor mai respira. Mă mai nasc odată cu fiecare privire nouă, vieţuiesc, primesc, dau iubire cu fiecare licărire de frumuseţe, acolo unde fuga aminteşte de clipa prezentă, cea adevărată, irepetabilă, în spatele căreia se ascunde cuvântul sec, fără recurs, Niciodată.
Revin, revenim, alerg, alergăm, caut, ne căutăm, ne găsim, ne uităm. Învolburăm praful vremii, îl răsucim, îl încurcăm în pașii noștri. Alergăm, istoria locurilor ni se agață de picioare, se lasă târâtă prin praful potecilor cu supușenie, cu ascultare. Alergăm ca o desprimăvărare, zidurile vremii se dărâmă, scot la iveală ființele celor care au trăit, trăiesc aici, le lasă să privească lumina soarelui de amiază târzie, să tragă în piept aerul umed al serii care se strecoară spre ei cu sfială, îi lasă să audă o tainică muzică a răsuflărilor celor de acum. Suntem ca un peisaj ridicat pe un ecran de amintirea întoarsă pe dos a clipelor. Un fel de viitor civil care înfășoară suflul trecutului într-o plasă din care nu se poate elibera.
În ochii tuturor acestor demnitari imperiali, nobili și slugi, oaspeți și prizonieri, invitați cu sânge albastru sau truditori cu sânge plebeu, suntem un fel de nălucire, o tremurare de siluete și priviri pe care o visează fără să înțeleagă cum, retrăindu-și cu fiecare turist care pune piciorul aici, aceiași viață, aceleași întâmplări, emoții, nedumeriri și dureri, neliniști. Istoria e un spectacol mereu repetat, o defilare mută, fără sens, pe care o aleargăm, o hăituim, o împrăștiem și o adunăm la loc, ca o îmbogățire, ca o strânsură de viață pentru suflet și minte. Îți aduni secolele alergând printre ele, le asculți șoaptele, le simți ispita pielii, a privirilor, te lași în încurcătura de clipe și ani, drumul e tot mai tulbure, mai nesigur, mai complicat.
Ţăşnesc dintre copaci pădurii îmblânzite, pe coama dealului. Pănă la gardul grădinii zoologice, trec pe lângă o terasă unde o mână harnică strânge umbrelele desenate de soare. Mai alerg câţiva zeci de metri. Mă luase cineva la goană? Știu: începea coborârea. Paşii devin mai uşori. Alerg pe un teren unde gravitaţia nu și-a mai stăpânit poftele şi a plecat din post, să îşi cumpere o îngheţată. Nu se grăbeşte să se întoarcă! Păşirea e o uşurare. Lângă mine, vine din lateral, alergând, cineva. Câteva secunde paşii sunt în spate, împreună cu mine, în faţa mea. O siluetă cu părul blond. Pletele, prinse cu un elastic, săltă la fiecare pas. Fată poartă pantaloni de sportivă adevărată. Tricoul e discret umbrit de câteva pete întunecate de sudoare.
Aleargă uşor, abia atingând pământul, ca şi cum greutatea nu ar fi contat. Nu-i zăresc faţa, mă grăbesc. Jogging-ul nu face casă bună cu curiozitatea. Atunci cu cine face casă bună, nesuferitul ăsta?
Alerg în dreptul ei, îi aud răsuflarea, văd cum îşi mişcă egal braţele, într-o perfectă armonie cu ridicarea fiecărui genunchi. Fără efort, fără să tragă cu de-a sila aerul în piept, aşa cum fac eu. Încerc să îi copiez respiraţia. E linişte. Strălucirea astrului zilei o inundă la fiecare câteva secunde. Trunchiurile copacilor sunt un uriaş obturator dintr-un aparat de fotografiat. Imortalizează fiecare pas. Umbră, lumină, umbră, lumină. Părul fin de pe braţe, sclipeşte la fiecare spărtură a strălucirii solare. Coborâm spre grădina botanică.
Fugim!
Grăbisem paşii pentru ea? Încetinise pentru mine? Bătrân vanitos, îmi închipui ultima presupunere ca pe un adevăr. Ne întrec alţi joggeri, tineri, înalţi, vânjoşi. De ce nu fuge cu ei? Băieţii ăştia, atât de timizi în tinereţea lor abia înflorită, s-ar bucura să îşi încetinească fuga pentru o fată frumoasă. Ne vin din faţă, cu obrajii plini de sudoare, un bărbat şi o femeie hotărâţi să învingă panta abruptă, pe care noi o coborâm, acum, în joacă.
Fugim împreună.
Simt cum cineva mi-a luat câteva decenii de pe umeri. Le arunc peste gardul grădinii. Ridic ochii, printre coroanele copacilor. Razele apusului joacă leapşa.
Aer curat, miresme, soare! Un pas alături de aleea îngustă. Cât pe ce să îi ating braţul! Întorc îngrijorat capul, odată cu ea. Îi văd zâmbetul. Mă uimesc ochii care râd! Uit să privesc restul feţei. Privirea îmi inundă tot ce respir şi gândesc, tot ce percep şi simt.
Suntem în grădina botanică. Arbori adunaţi din toate colțurile lumii. Au înflorit deodată, dând peste cap anotimpurile, clima planetară, ticăitul ceasului biologic. O muzică de miresme, un vals lent, sprinţar, șerpuiește printre picioarele noastre, mângâie frunzele, dispare în scorburi și iese sus, tocmai pe ultimele crengi ale coroanelor. Sunt la un pas în urma ei. Mă pot bucura de forma alergării, uşoare ca iarba, pot înconjura, fără grabă, liniile trupulului care se îmbină cu lumea vegetală din jur. Mă bucur de armonia care taie spaţiul înaintea mea, tot mai în faţă, în necunoscut.
M-am prostit.
Îmi vine să întind mâna, să ating părul, gâtul în care căuşul umerilor se ghemuie ascultător. Opresc gestul la jumătate. Hărţuirea sexuală încalcă legea. Nu face casă bună cu jogging-ul.
Îmi ghicise gândul? Umbra mâinii trădase intenţia? Nu mai încetineşte pasul. Dispare în spatele unor tufe, acolo unde aleea se îndoaie ca un arc, pentru a se răsfira în multe poteci. Nu îmi dau seama pe unde a apucat-o.
Alerg mai departe.
Simt părerea de rău cum zgârie gâtlejul de câte ori trag aer în piept. De ce nu terminasem gestul? Unul nevinovat. Ar fi înţeles. Fetele din ziua de azi nu se sperie aşa uşor.
Ajung între sere, în faţă, un grup mare de începători învaţă să alerge. Pe lângă Palmenhaus, nu mai e ţipenie de om. Colosul e în reparaţii. Schelăriile fac neinteresant acest colţ de parc. Ar trebui să fie pe aici. Împrejmuirile grădinii nu te lasă să alergi multe trasee. S-a întors? A urcat, din nou dealul să îl coboare pe şerpuitoarele aleii din centru?
Nu mai ştiam cum arată. Dacă mâine, sau în altă zi, o să ne întâlnim, nu am să o recunosc. Va fi ea? Altcineva?
Mă supăr.
Fug.
Intru în labirintul care mărgineşte grădina pe una din laturi. O toană de împărat în vacanţă.
Alerg!
Ajung pe unde mai fugisem. Nu-mi pasă! Sunt supărat? Neatent?
Obosesc.
Strâng din dinţi. Fug mai departe. Oboseala curge din trup între pietrele aleii. Trag aer în piept. Mă bucur. Acolo, între pereţii înalţi ai labirintului vegetal, nu mă vede nimeni. Sunt singur cu mine, cu voinţa de a putea să alerg până la capat, tot parcul, aşa cum mi-am propus.
Dau din nou de ea. Ce căuta acolo? De ce fuge fără să întoarcă capul, ca şi cum nu i-ar păsa dacă mă lovesc de ea? Nu mai ezit, întind braţele, o ating, se lasă în voia mea. O trag spre mine, simt răsuflarea uimită. Paşii aleargă în acelaşi ritm, tot mai iute. Mă întâlnisem, din nou, cu Ea, fiinţa pe care o aşteptam de atâta vreme, să vină din trecut, sau din viitor, egal. Aveam atâta nevoie, să devin din nou eu însumi. Trag aer în piept. Tot mai des, tot mai aproape. Se topeşte. Abur. Nălucă.
Ies din labirint, alerg fără să îmi pese de soarele puternic din faţa castelului. Pe nisipul fierbinte, picăturile de sudoare sunt înghiţite de dogoare. Simt ploaia unei oboseli nemărturisite. Ajung la poarta pe unde, în urmă cu ceva mai mult de o oră, intrasem.
Mă opresc din alergare. Merg spre metrou. Dacă totuşi e o fată ca oricare alta? O s-o mai întâlnesc, o s-o recunosc?
Un jogger adevărat alergă până la capat drumul pe care şi l-a propus!
Citiți și Ancora prezentului, de același autor.
Fragment din „Povestirile unui libertin din alt secol” (2013)
