Pe Victor Chircu l-am „întâlnit” total întâmplător. Pe Facebook. O prietenă comună postase ceva scris de el. Pur și simplu am avut impulsul de a mai citi încă o dată. Am intrat, cuminte, pe profilul lui și am citit mai multe postări. Unele mi-au tăiat răsuflarea, la altele am râs în hohote, iar la câteva a trebuit să îmi revizuiesc „comportamentul” față de povestirile SF. Pentru că se scrie atât de mult și atât de rău, încât nu îți mai vine să crezi că e adevărat atunci când ți se întâmplă să citești ceva atât de bun. Am dorit să știu cine este scriitorul Victor Chircu. Am aflat, datorită generozității sale de a-mi oferi câteva dintre gândurile și părerile sale. E născut și crescut în Brăila, spune el: „Brăila mea nu este mai cu moț decât Bucureștiul altora, sau Brașovul, Clujul, Suceava sau Bacăul celorlalți. Dar e locul în care m-am născut„.
Victor Chircu
Este stabilit de ceva vreme în Marea Britanie (how convenient for a good writer!), dar susține că are „în buzunarul de la piept, în partea stângă, deasupra inimii, câteva fire din praful de pe străzile Brăilei și o batistă înmuiată în Dunăre, și nespălată de când am plecat!” Scrie aproape orice, cu ușurința marilor prozatori de odinioară, o imaginație de invidiat și mă bucur nespus că scrie mult. L-am întrebat ce înseamnă scrisul pentru el și mi-a răspuns: ” pentru mine, cuvintele nu doar se formează în creier și creează imagini, noțiuni. În cazul meu, cuvintele sunt vii, au miros, au gust. Le pipăi și le simt. Un cuvânt pentru mine nu este gol, el este plin și asociat simțului pe care îl descrie sau căruia îi este asociat”.
Pe mine personal m-a cucerit profunzimea scriiturii, firescul ei dar și un simț al umorului foarte bine dozat. Când citesc ceva scris de Victor, e ca atunci când în fața mea am o cutie plină cu surprize. Nu știu niciodată la ce să mă aștept, dar mă prinde de fiecare dată, indiferent de gen. „Pentru mine, scrisul este o unealtă pe care caut să o șlefuiesc în fiecare zi, cu fiecare rând, cu fiecare text, cu fiecare povestire. Probabil că dacă nu aș scrie, aș fi mai puțin. Cred că cel mai bine definesc asta, dacă spun că aș manifesta durerea membrului fantomă!”, mărturisește autorul , și îl înțeleg foarte bine. Exact asta simțeam și eu când citeam înainte să am norocul să îl citesc pe el. E un scriitor tânăr și scrisul lui produce dependență. Cea mai plăcută dependență. Cea a cititului.
Așadar, la bună lectură!
Florina Ungureanu
Mi-ai mîncat inima
Victor Chircu
Cîrciumarul se apropie și lăsă sticla pe fața nelustruită a mesei. O săltă pe cea goală. Apucă scrumiera plină de mucuri și-o vărsă în coșul ce străjuia lîngă perete. Trase de ștergarul de la brîu, mătură fața de lemn și puse scrumiera la loc. Privi la cel ce stătea cu capul între palme, nesimțitor la ce era în jur. Luă banii mototoliți dinaintea lui, îi numără, întoarse spatele și trecu după tejghea. Lepădă sticla în paiele dintr-o ladă de lemn de la picioare, ascunse banii într-un sertar și rămase cu privirea dusă către mușterii și cu urechea ascuțită după comenzi.
În încăperea joasă a cîrciumii era fum să-l tai cu cuțitul. Acreala tutunului se împletea cu mirosul de sudoare ce ieșea din trupurile încinse ale lucrătorilor abia scăpați de pe șantiere. Un praf subțire stăruia în aerul îmbîcsit, tăiat felii de soarele scăpat prin ochiurile de geam de pe un perete. O iuțeală de carne friptă îți muta nările, scăpată dinspre ușa bucătăriei. Scaunele scîrțîiau apăsate de dosurile ălora de stăteau pe ele. Mesele își schimbau fața cu drojdie și cu vin, mîinile apucau zdravăn paharele, le duceau la guri și le deșertau. Limbile slobode, aprinse de licoare, curgeau repede. Din cînd în cînd cîte un glas răzbătea deasupra celorlalte și chema pe cîrciumar să mai aducă un kil. Din bucătărie își făceau loc fripturi și palmele murdare ale mușteriilor apucau hartanele de pasăre. Mușcau bine din ele, mestecau, înghițeau și rîgîiau mulțumiți. Prindeau între degete mititeii binecuvîntați cu mătura de busuioc dată prin mujdei de usturoi, îi tăvăleau bine prin muștarul aprins și-i făceau să dispară cît ai clipi. Se mai odihneau, aprindeau țigări, trăgeau cu sete și apucau iar paharele. Într-un colț lăutarii ziceau de inimă albastră. Mușteriii mai strigau la ei cînd li se făcea de schimbat măsura. Zdrîngarii storceau lemnul sculelor. Guristul nu lăsa muzicuța să se odihnească.
Tanțo, caii mei să moară,
De n-am să te fur diseară
În papuci și-n pielea goală,
Să bag toată lumea-n boală,
Tanțo.
George apucă sticla plină, tocmai adusă de cîrciumar, îi puse gîtul pe buza paharului și-l umplu. Îl duse la gură și-l puse la loc gol pe jumătate. Atîrnă o țigară între buze și-i dădu foc. Suflă fumul în val repede și duse iar mîna la tîmplă. Sprijini cotul pe masă și căută cu privirea în gol. Glasul lăutarului i se agăța de inimă, se încolăcea ca un vierme și rodea în el. Apucă paharul, îl dădu peste cap și-l umplu iar. Își pironi ochii în oglinda vinului. Simțea un nod în burtă și-o arsură i se strecura prin măruntaie. Îi văzu fața în licoarea din pahar. Rîdea spre el și-i fugi sufletul. Simți că i se taie picioarele. Parcă îi despicase cineva coșul pieptului, îi trăsese inima afară și-și înfipsese ghearele în ea. O apă limpede își făcu loc din ochii lui, se scurse sub bărbie și se făcu nod. Chipul din pahar se tulbură. Ridică mîna și se șterse la ochi cu mîneca. Privirea i se mai limpezi. Căută în jur. Înțelese unde se află. O toropeală moale îi legă tîmplele și o lene caldă îi împînzea genunchii. Vinul își făcea loc.
Lăutarii osteniseră. Lăsară sculele din mîini și se așezară la o masă. Apucară paharele cu drojdie puse dinainte de cîrciumar și se-mpărtășiră. Mușteriii nu isprăviseră cu mîncatul. Cîrciumarul deschisese un ochi de geam și fumul gros fugea afară. Răcoarea pătrundea înăuntru. Un miros de ploaie se făcea simțit. Soarele mai scăpă cîteva fuioare de lumină și dispăru. Rămăsese în urmă un aer de seară, plin de praf. O liniște curgea pe străzi. Glasurile muncitorilor se loveau de pereții coșcoviți ai cîrciumii, căutau, își făceau loc și răzbăteau afară. Pe vîna de ciment din față un cîrd de copii băteau o bășică de minge.
George simți că nu mai poate. Lăsă în sticlă vin pe-un sfert și se ridică. Mișcă picioarele și se urni către ușă. Trecu pe lîngă tejghea fără să bage de seamă pe cîrciumar. Ajunse în prag, trase de clanță și ieși. Afară hoțul de Dumnezeu scosese șuriul și dăduse buzunar la burta cerului. Începuse să plouă de rupea pămîntul. N-ai mai fi plecat. Ridică privirea și căută la norii negri care se bolovăneau repezi. În spate lăutarii apucaseră iar sculele și ziceau de lampă stinsă.
Unde-oi fi, unde-oi dormi,
Ce guriță-oi săruta,
Ce sîn alb oi dezmierda?
I se înfipse glasul guristului în inimă. Trase de ușă, o închise și o luă la pas. Curgea cerul pe el. Un noroi subțire umbla pe lîngă trotuare și dispărea în gurile de canal. Papucii de cauciuc călcau în glod și stropeau. Se vopsise pînă la genunchi. Cămașa murdară i se lipise de piele. Nu băgă de seamă. Măsură cîteva străzi și-ajunse. Se opri în fața porții. Căută peste gard la casa de dincolo. Întinse mîna, așeză palma pe numărul ce străjuia poarta într-o parte și săltă fruntea. Ploaia i se izbea de față. Privi iar peste gard.
Deschise gura și strigă o dată, scurt: „Lenuțo!” Rămase cu ochii pironiți către fața casei, scormonind geamurile. Văzu că nu mișcă nimic dincolo de perdele și ridică iar glasul. Strigă de cîteva ori, ascuțit. O răgușeală îl zgîrie. Tuși, ridică privirea și deschise gura. Supse stropii de apă și-i lăsă să curgă pe gît. Un scîrțîit se auzi dinspre casă și văzu ușa cum se deschide. O văzu cum apare în prag și simți că se înmoaie și vine grămadă. Fata căută către poartă și băgă de seamă că este cineva dincolo de ea. Se-ntoarse și apăru cu o ruptură de geacă deasupra capului. Ieși în ploaie și lipăi repede. Ajunse, deschise poarta și se-nfățișă în fața lui, dreaptă. Îl căută cu privirea, îl recunoscu și deschise gura: „George!” Vru să mai zică ceva dar nu mai apucă. Flăcăul o apucă de umeri, o trase aproape, o privi în ochi și-i zise: „Lenuțo, mi-ai mîncat inima!” Își încolăci mîinile în jurul ei, îi strivi țîțele de pieptul lui și îi mușcă gura. Fata sîsîi printre dinți, își înfășură degetele în părul lui și se împinse în el.
Ploaia curgea peste ei. Două case mai încolo, un moșneag apărut de cine știe unde se opri la altă poartă, băgă o cheie în broască și deschise. Înainte de a intra privi într-o parte și văzu încleștarea. Se șterse pe față, clătină din cap și un zîmbet îi înflori în barba albă. Și un gînd îl purtă peste ani în urmă, cînd și el tot așa, la o poartă…
SFÎRŞIT
