Maria Merope, pseudonim literar al Mariei Drăgan, aduce în peisajul literaturii noastre o poezie de finețe, cu ecouri dintr-un neoclasicism care se lasă sub mâna ei precum plămada caldă, domesticită într-un giuvaier. Chemări nelumite, în „vechi rame” temporale, urcă dintr-un veac al iubirii care împietrește, precum în mitul lui Pygmalion și al Galateei, sfidând eternitatea. O poezie a culorilor răsfrânte în oglinzi de suflet, a înălțimilor albastre ale gândului, ale înfioratelor nopți cu textură catifelată este această curgere de emoții lirice pe care o poartă în sine poeta, revărsând-o cu gesturi tandre în versuri simple, nesofisticate, dar cu sensuri profunde, neliniștitoare. Un sentiment al lumescului receptat artistic, asumat ca stare poetică, animă poemele acestea, și, chiar dacă prin ele străbate, ca un fir roșu, dramaticul fior al trecerii ireversibile a timpului, avem senzația că trecerea noastră prin această existență lasă urme plăcute, așa cum numai iubirea (și amintirea ei) o pot face.

Poarta de piatră

Lui Brâncuşi

La vechea ramă de toamnă,

Numire de dragoste

Vinul pământului

Te va-ntoarce-n chipul nostru blând

Şi numele prelins va fi şi gol

Lângă poarta de piatră

Arzând.

O, ne părăseşte firul de lume

Înşerpuit adânc în jurul nostru

Şi cu uimire intra-vom

În pacea unei frunze rotunde

Înfrânţi prin tine,

Numire de dragoste.

Pradă de catifea albastră

 Viaţă, năvod de cer şi pământ

Grea mi-a fost  venirea pe lume.

M-ai prins azuritului spaţiu din gând

În el vulnerabil cuvântul să sune

Şi am văzut perfecte, albastrele statui

Ce somnul tinereţii mi-au furat

Cât am iubit, urât şi spart – dintâi

Oglinzile cu trup urât şi chip curat!

Cu-un fir târziu de ochii lui m-a prins

Ca într-o nesfârşită  aubadă

Fior de-albastră catifea, nestins,

În jurul meu, plăcut pierdută pradă.

Iar de-mi sunt nopţile mătase aspră, grea

Roiul pleiadelor în mine aducându-l

Ascunsele safire vin taina să o ia

Şi să o semene, născând din nou cuvântul.

Citiți și Numai noi doi – Poeme de dragoste