Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac
***

„Vara în care mama a avut ochii verzi” este un romanul de debut al unei scriitoare din Basarabia, Tatiana Țîbuleac.
Scris la persoana I, din perspectiva unui adolescent cu probleme psihice, care își urăște mama, debutează atât de abrupt și de agresiv, încât aproape te descurajează.
Apoi fraza se îndulcește într-un fel aparte, devenind deopotrivă violentă și duioasă, într-o combinație cum rareori am întâlnit.

Alesky crede că are cea mai urâtă mamă din lume și o judecă după standardele unui adolescent: grasă, demodată, îmbrăcată mai prost decât oricine, cu o coadă penibilă. Totul e greșit la ea. E alcoolică. Este neiubită și părăsită de un soț care a plecat cu o altă femeie, după ce a luat din casă tot ce s-a putut. A pierdut o fiică, apoi a plâns-o luni în șir, ignorându-și copilul rămas în viață.

Această mamă imperfectă îi propune într-o zi fiului ei să o urmeze într-o călătorie de o vară, după care promite că îi va lăsa toată libertatea și toate lucrurile pe care și le dorește.

Băiatul nu știe că toată viața pe care o cunoaște este pe cale să se schimbe. Mama lui îi dezvăluie că are cancer și că din această călătorie se va întoarce singur. Asta face ca vara lor să devină una specială și nesfârșită, prin evocarea ei ulterioară în fața unui șir lung de psihologi și de psihiatri.
Cei doi trăiesc în anticamera morții cea mai frumoasă poveste de dragoste dintre o mamă și un fiu cu interiorul devastat:

„Dacă știam că asta face boala dintr-un om, era să cer de Crăciun cancer pentru mama, în loc de sex cu Jude. Pe tata nu cred să-l fi schimbat nicio boală.”

(Spoiler: Nu a făcut sex cu Jude. Avea doar 14 ani. Doar în visurile lui.)

Frazele sunt răscolitoare, teribile, rare. „Mama se îngropase pe jumătate în scoici. I-am spus că o să răcească: pentru că pe mare se stârnise vântul, nisipul era ud, ea avea cancer și valurile veneau mari. Mama însă a insistat. Am tot îngropat-o până când în locul ei a apărut o ridicătură sidefată, ca un val împietrit care vorbea și speria pescărușii. Valul cu miez de mamă era nespus de frumos și emana o lumină multicoloră, ca un curcubeu pe moarte”; „după aceste cuvinte m-am îndrăgostit de ea(Moyra) repede și dureros”.

Nimic bun nu se întâmplă în cartea aceasta, totul este boală, moarte și descompunere.

Nu sunt imagini grandioase și suferința nu are vreun sens înălțător.Totuși totul este frumos până la sublim. Suferința însăși pare să devină un scop și un sens și, în cele din urmă, o formă de artă scump plătită.

Mama își trăiește moartea, fiul nebunia, dar parcă printre bucățile lor de suflet sfărâmat se strecoară discret luminile tulburătoare ale unei altei lumi.

foto credit sursa

Un articol de Gina Varga