Urmează stația: Aurel Vlaicu (partea I)

Mergea cu metroul de la Apărătorii Patriei până la Pipera de 3 ani și aproape niciodată nu se uita în jur. Avea mereu în rucsac cel puțin două cărți pe care le citea în paralel, astfel că nu era mai niciodată interesată de oamenii cu care împărțea drumul către birou sau către casă. Se putea chiar ca mulți dintre ei să fi călătorit cu același tren și la aceleași ore ca și ea în fiecare zi a celor 3 ani, însă ea nu avea de unde să știe și nici nu avea de ce să se intereseze de un lucru așa de mărunt care nu avea nicio înrâurire asupra cursului vieții ei.

Așadar, își vedea de drum în fiecare dimineață, de luni până vineri. La 8 fix era pe peron în stația Apărătorii Patriei. Niciun minut mai târziu, dar nici mai devreme. Cu un așa program strict putea fi la pupitrul din clădirea imensă de sticlă din Pipera la 9 fără cinci. Câteodată mai ridica privirea dintre paginile romanului care îi acapara întreaga atenție, dar nu părea să privească pe cineva anume. Mai degrabă părea că se uită pe fereastra trenului, undeva dincolo de pereții tunelului, de parcă ar fi analizat în gând un paragraf din carte sau și-ar fi adus aminte de ceva și făcea o notiță în memorie ca să nu uite.

Un zâmbet generos, aproape irezistibil

În prima zi din anul al patrulea, un necunoscut se încumetă să-i tulbure călătoria. Taman în ziua în care își uitase ipodul acasă și se străduia să citească făcând abstracție de rumoarea pasagerilor din jur. La început o irită grozav, îl simțea că o fixează de cel puțin cinci minute, dar ridicându-și privirea către el și dând nas în nas cu o pereche de ochi verzi, cu gene lungi și un zâmbet generos, aproape irezistibil, zâmbi și ea tâmp și intră în joc.

– Mda, nu știu ce să zic despre cartea asta…Ideile pe care le promovează sunt cel puțin controversate, spuse el fără niciun fel de introducere, ca și cum vorbeau deja de o oră și subiectul ăsta venise la rând.

– De ce spui asta? Ai citit-o în întregime? Eu încă nu știu ce să cred, dar sunt încă la început. Uite, nici măcar nu am ajuns la jumătate, îi răspunse ea, arătându-i cu o mișcare disproporționat de entuziastă pagina la care se oprise. Ochii i se aprinseră ca două văpăi curioase în fața flăcăului cu ochi verzi și zâmbet de reclamă care nu numai că era chipeș, dar mai citea și cărți deștepte.

Ne vedem curând!

Așadar, în tranzitul monoton prin stația Unirii 2 se legă prima lor conversație. N-avuseră prea mult timp să dezbată ideile atât de controversate ale cărții, el cobora la Aurel Vlaicu. Dar o lăsă pe scaunul roșu al trenului cu zâmbetul hazliu gravat pe chip, făcându-i cu ochiul ca și când i-ar fi spus Ne vedem curând.

Rămăsese pe scaun preț de cel puțin două minute privind în gol și se trezi zgâlțâită de conductorul care o ruga frumos să coboare pentru că trenul trebuia să se retragă la depou. Era nouă și cinci când ea alerga într-un suflet pe scările stației Pipera, încercând să recupereze întârzierea absolut inacceptabilă. Tipul ăla din metrou era un monstru. O făcuse să întârzie. Ea nu întârziase niciodată. Și cel mai grav, o făcuse să își piardă capul.

Niște ochi verzi și un zâmbet de porțelan? Pe bune, era așa superficială? Și nici măcar nu era convinsă că ce spusese despre cartea pe care o citea era valid. Oare el chiar citise cartea aia? Sau era doar o replică ieftină de agățat fete în metrou?

Cine naiba era individul ăla?

Ziua aceea trecu greu. Parcă i se așternuse o pâclă peste ochi. Totul era în ceață, neclar. Plutea, dar nu era sigură dacă sentimentul era unul plăcut sau mai degrabă o deranja starea asta necunoscută de confuzie. Cine naiba era individul ăla și cum să dea de el? Nu avea niciun indiciu care să înlesnească un search în online.

În drum spre casă se chinui la fel ca de dimineață să citească în rumoarea metroului. În plus, acum se foia pe scaun, se uita în stânga și în dreapta, ca și cum s-ar fi așteptat să îl zărească pe individul cu pricina. Ar fi chiar culmea, își spunea, să dau peste el și acum. Doar nu călătorim la aceleași ore, ar fi chiar amuzant.

Ajunse acasă, după obișnuita vizită la supermarketul M de la colțul blocului, de unde făcu mici cumpărături, mergând printre rafturi mecanic. Ai fi zis că nici nu e atentă la ce produse pune în coșul roșu de plastic. Reuși să ajungă în casă fără să o calce vreo mașină sau să scape sacoșa cu târguielile de la supermarket la intrarea în bloc, când era mai-mai să se prăbușească pe scări. Făcu un duș, apoi hrăni pisica de care uitase aproape cu desăvârșire până când, probabil flămândă, felina mieună vehement și i se puse în față în poziția de bibelou cerșetor.

Crezi tu că o să te mai întâlnești cu el în metrou?

Se gândi apoi să reia lectura cărții și să recupereze, în felul ăsta, timpul irosit peste zi. Dar înainte de orice, își puse ipodul în geantă, să se asigure că mâine nu va trece prin același iad ca azi. Se lăsă rapid captivată de povestea cărții și nu băgă de seamă că se înnoptase. Ridică într-un final ochii, întreruptă de clinchetul telefonului.

Avea vreo două apeluri pierdute și 50 de mesaje necitite pe WhatsApp. Se uită la ceas, era deja 10. Dar nu îi era somn deloc. Vorbi puțin la telefon, răspunse mesajelor în așteptare, își făcu un ceai și reveni la carte. Se simțea cumva înverșunată să o termine în seara asta. Trebuia să-i afle sfârșitul, să înțeleagă toate ideile promovate de autor și, mai ales, să poată argumenta, în caz că ar fi pusă în situația asta, că nu erau chiar așa controversate cum se afirmase astăzi în stația Unirii 2.

Ce proastă ești! Crezi tu că o să te mai întâlnești cu el în metrou? Fix mâine? Sau în orice alt loc din orașul ăsta imens? Și sigur o să își amintească de tine și de conversația inteligentă pe care ați avut-o! Vezi să nu! O prinse trei dimineața cu ochii cât cepele, devorând ultimele pagini ale cărții. Ha! Nu e adevărat! Nu e nimic controversat în cartea asta, totul e perfect de bun simț. Individul ăsta habar n-are ce spune. Lasă că îi explic eu cum stă treabă! Închise cartea și ochii și adormi.

* * *

(va urma)

Citiți și De cealaltă parte a adulterului. Cea greşită. de aceeași autoare.