Îmi place când îmi spui că mă iubești cu toate necuvintele cu care taci, dar și mai mult îmi place când mă atingi cu ele, iar eu nu mă pot împotrivi… ba chiar mă uit peste umăr, fiindcă am impresia că ești la o distanță de-un sărut pe gât de mine și cum deja îți simt respirația.
Și mă cuprind fiorii din cap până-n picioare încât până și sânii mi se miră! Și Doamne, ce-mi aud urechile… inclusiv sângele cum îmi curge prin vene.
Tu mă faci să dansez chiar și fără muzică, îmi ajunge vibrato-ul inimii mele, pe care o atingi pe corzi când nici nu gândești, cu neșoapte!
Tu mă faci să mă ridic pe vârfuri și să mă întind după toate trăirile și emoțiile, care plutesc deasupra mea, să le adun pe toate, cu firmituri cu tot, să nu-mi scape nici măcar un fir din ele și apoi, ca să fiu sigură că dacă cumva nu-mi mai încap în mintea mea deja plin de tine, să mă apuc să le scriu, să fiu sigură că rămân mereu dăltuite de penel undeva… în hârtia care suportă și păstrează cuminte orice, de exemplu.
Și scriu cu inima, scriu ca o liceeană disperată de lipsă de timp, care a învățat TOT, pentru examenul vieții și căreia tocmai i se ia foaia din față fiindcă timpul a expirat și deși știe clar că lucrarea ei este de 10, ea tot mai vrea să scrie, așa vreau să scriu și eu, tot ce taci tu… tot, ca nu cumva să uit, din grabă, nici pe cea mai neînsemnată tăcere! Asta fac eu când tu “zbieri” la mine cât de mult mă iubești, fără sonor…
Eu aud, înțeleg, mă bucur și mai presus de toate acestea, simt. Și uite cum încă o dată, așa, pe muțește, iar mi-ai vorbit, iar m-ai atins și iar m-ai iubit. Cu toate necuvintele tale!
Tu nu promiți, tu nu pretinzi, tu nu mă dori. Tu faci, primești și mă iubești, așa cum sunt, așa cum ești!
Tu știi câte-mi spui când taci?! Cred că ar fi timpul să cobori din netăcere direct pe pielea mea, fiindcă așa mi-ai și demonstra că toate cuvintele ar fi de prisos.
