Trenul spre Samarkand
de Guzel Iahina

Voi începe cu o afirmație probabil foarte nedreaptă pentru unele cărți: când ajung la romanele acestei scriitoare, am sentimentul reîntoarcerii la adevărata literatură. Adică la acel gen de lectură pe care nu o dovedești în două-trei ore, ci pe care trebuie să o citești cu atenție sporită, fiindcă fiecare pagină este groasă și densă.

După primele două romane – Zuleiha, deschide ochii! și Copiii de pe Volga- care mi-au plăcut enorm, mă temeam că se îndreaptă spre un moment de cumpănă, când fie scrie ceva nou, care nu (îmi) mai place, fie repetă un stil cu care deja ne-am obișnuit. Citisem și câteva recenzii negative, care m-au făcut să amân puțin lectura romanului.

Deschizând însă cartea, m-a cucerit de la primele pagini. Povestea este foarte intensă, este aproape un roman de aventură, care te ține cu sufletul la gură, iar stilul este grandios. Femeia aceasta scrie bine, pune o forță incredibilă în fraze. Nu aș spune că impresionează prin scrisul frumos (deși în mod clar o face), ci că marea ei calitate este că reușește să construiască, prin cuvinte, imagini halucinante.

Secvența în care descrie lumea încremenită de sub apele Volgăi din ”Copiii de pe Volga” mă va însoți toată viața. Așa ceva nu se poate uita. Reușește cumva să augmenteze realitatea sau, cel puțin, semnificațiile ei.

În ”Trenul spre Samarkand” este urmărită încercarea de a reloca un convoi de 500 de copii orfani dintr-o zonă în care foametea este atât de cumplită, incât ajung să mănânce pământ într-o zonă considerată ceva mai propice supraviețuirii. Copiii, aflați într-o stare deplorabilă, sunt însoțiți de câțiva adulți, în general femei trecute de prima tinerețe, un felcer de 70 de ani, un mecanic și Deev, tânărul care răspunde de toate.

Proviziile le ajung pentru (cel mult) trei zile, în condițiile în care călătoria va dura, teoretic, două săptămâni, iar practic, șase.

Romanul se transformă treptat, ca toate celelalte romane ale ei, într-o grandioasă declarație de iubire față de copii. De data aceasta, nu pentru copiii personali, nu pentru câțiva copii, ci pentru copiii altora, adunați din orfelinate și de pe drumuri într-un grup care tot crește, ca o încercare a eroului, ori poate a scriitoarei, de a strânge la un loc toți copiii neiubiti de pe lume.

Pentru un profesor sau pentru cineva care lucrează cu copiii, romanul este absolut copleșitor. Cercetează, de fapt, mecanismele de profunzime care ne fac să ne atașăm atât de mult de copii și modul în care aceștia reușesc să atingă dramul de umanitate care mai există chiar și în cei mai răi și mai viciați oameni.

Deși nu sunt inocenți și dovedesc adeseori abilități de supraviețuire mai bune decât ale adulților, în ei se află toate speranțele lumii și ultimele ei rezerve de frumusețe.

Adulții fac imposibilul spre a-i proteja. Deev scotocește în toată mizeria acestei Rusii sălbatice și înfometate (una de proporții apocaliptice), blânda Fatima îi îngrijește și le murmură cântece de leagăn în fiecare seară. Lumea se oprește o clipă din război și distrugere pentru ca acești copii să poată să treacă.

Momentul când se despart de ei este dureros. Fatima este cuprinsă de o stare vecină cu nebunia și merge aiurea pe drumuri, cuprinsă de o tristețe pe care noi, profesorii, care ne despărțim după patru ani de câte o generație, o înțelegem foarte bine și pe care ne luptăm de-a lungul întregii cariere să învățăm să o gestionăm.

Romanul este inspirat din experiențe reale, din relatările unor oameni pe care istoria i-a condamnat să se nască într-un loc și un moment nepotrivite. Și să trăiască. Dar, așa cum se întâmplă întotdeauna, viața triumfă prin copii, în fața cărora nici măcar istoria nu are prea multă putere.

Un articol de Gina Varga