Ștefana Dicu
… scriitorilor mei iubiți cu nebunia unei libelule
Atârnă de-un petic de nor o casă în care noaptea
icoanele vorbesc cu rafturi de pe care se deschid copertele ponosite,
Ferestrele își pun în spinare luna
și luminează slovele și fețele de lână ale celor care le-au stors din ochii lor,
Căci nu lacrimi cere viața,
Moartea, cât încape sub cruce, da,
Lacrimi cerșește,
Însă, nu, nu viața,
Viața storce din iris cuvinte.
Sfatul se-ncinge
Maria, Iisus, sfinții și îngeri răsfoiesc cuprinși de-o stare
pe care numai noaptea o poate înveli în inimi și în ochi,
Orătăniile făcătoare de cărți cred, în sfârșit, fără a mai scrâșni din chipuri cioplite
că slova e numai și numai din Dumnezeu scociorâtă
și se privesc cu slavă unii pe alții
icoane vrându-se dumnezeire, cărturari închipuiți dumnezei
ca într-un glob împachetat în pieliță de arteră
în care ninge cu pene.
Între casa cu cărți și căldarea în care se afundă luna
se moare frumos, dar se trăiește urât,
E rândul soarelui să le vorbească copertelor de pe raft,
Să-nchidă pleoapele icoanelor și ale meșteșugarilor de cuvinte,
Să-i odinească în pace,
Să facă din casa aceea curcubeu, și nu băltoacă cu smoală,
O casă în care se trăiește frumos și se va muri așijderea.
Citește și pick-upuri și sifoane
