Radu Vancu – Foto de pe pagina de Facebook a scriitorului
Radu Vancu: Cel mai amplu basm din toată literatura noastră – asta e „Theodoros„.
„Aletheia” & „Psema„, adică Adevărul & Ficțiunea, cele două corăbii cu care greco-vlahul Tudor își începe devenirea de Theodoros & apoi Thewodros, țes în vânturarea lor levantină o fabulă care prinde în ea totul: Marile Cărți Sacre – de la Biblie la Kebra Nagast (& Tora & Coranul); mituri – de la Zburătorii autohtoni (care au propriul OZN) la Capetele Schimbate (altele decât cele ale lui Thomas Mann, dar sursa orientală a mitului e aceeași); istorie – de la cea americană la cele europene & la cele nord-africane; literaturi – de la Cântarea Cântărilor la Borges & Joyce & Cărtărescu însuși, aluziile & intertextele sunt legiune; delicioase anacronisme & Easter eggs – de la Leia Organa (cea din „Războiul Stelelor”) plasată drept pirateriță în echipa lui Theodoros până la Coca Cola & Max Planck plasați drept referințe pentru secolul 19.
(Plus o inadvertență, cred, neintenționată: la p. 576, zugravul de subțire Mitrofan e numit, numai acolo, Mavrodin.)
Tot basmul e povestit de Arhangheli – dar cu o plăcere & o bucurie a povestirii aproape vicioase. Și, în orice caz, contagioase. Aceeași bucurie a poveștii ca-n „Alesul” lui Thomas Mann – tot o fabulă mistică despre un ales păcătos, povestită tot de un „Spirit al povestirii” de undeva de deasupra.
Theodoros, noul roman al lui Mircea Cărtărescu. Foto credit: pagina de Facebook a autorului
De altfel, mi se pare că-n economia operei lui Mircea Cărtărescu „Theodoros” chiar joacă rolul pe care-l are „Alesul” în cea a lui Mann: o mare povestire deopotrivă ludică & sapiențială venită după un mare roman („Doktor Faustus” la Mann, „Solenoid” la Cărtărescu).
Mann, cum știm, obișnuia să se relaxeze cu câte un mic roman după fiecare din cele mari; a vrut să facă la fel cu „Alesul” – și i-a ieșit poate cel mai rafinat roman din toate ale lui.
Și Cărtărescu, după tensiunea enormă din „Solenoid”, pare c-a vrut să se destindă într-o povestire – a cărei plăcere a înghițit tot mai multe materii, a devenit tot mai gravitațională, s-a tot amplificat – până când, în final, a rezultat ceva ce e deopotrivă un basm gigantic & un alt mare roman.
Unul fabulos. În toate sensurile. Un roman care are simultan gene comune și cu „Creanga de aur” a lui Sadoveanu (pe care MC îl revelează deodată ca pe o sursă încă foarte vitală & fertilă a tradiției noastre literare), și cu „Alesul” lui Thomas Mann, și cu lumile miraculos-policolore ale lui Marquez, și cu întregul nostru balcanism literar, și cu inventivitatea țăcănit-fermecătoare a lui Pynchon, și cu nesfârșitele discuții despre gnoze pe linia Eco-Culianu, și cu pagini de mitologizare a poeziei (& a contrabandei cu poezie) ca-n Bolano ș.a.m.d.
În „Solenoid„, favoritul meu era episodul pe care l-am numit „Mesia printre sarcopți„; aici, paginile mele favorite sunt 347-351, în care, în răstimpul în care un glonț parcurge cei cincizeci de pași până la pieptul lui Theodoros, Arhanghelii decid să-l salveze: pe punctele în răcire ale glonțului încep să se dezvolte forme simplissime de viață, evoluția își urmează cursul, din formele astea bazale de viață se dezvoltă în cele din urmă civilizații, fiecare dintre ele născând științe & arte, cele câteva inevitabile minți geniale încep să intuiască traiectoria propriei lumi, una dintre ele înțelege până la urmă că acea lume e un glonț în mișcare cu o misiune ucigașă, întreaga civilizație de pe suprafața glonțului ia decizia unei sinucideri etice – adică să devieze glonțul pe care se află pentru a salva condamnatul ai cărui călăi ei refuză să fie – și glonțul, în cele din urmă, e deviat, iar civilizația de pe suprafața lui moare.
E, cred, o dezvoltare a unei idei dintr-o povestire a lui Borges – în care drumul unui glonț spre pieptul unui condamnat e oprit pentru ca lui să i se permită să-și termine mental o enormă capodoperă; o dezvoltare splendidă & memorabilă, Geneza & Apocalipsa & Salvarea rezumate pe suprafața unui glonț – istoria „in a gunshell”, cum ar veni.
O bucurie de carte, pe scurt. În cel mai tare sens al cuvântului „bucurie”.
