2012, sate înzepezite până peste coșurile caselor, vreme nepotolită, țara ridicase fruntea. La ceas de cumpănă, Marele Nimicitor hotărî să își treacă puterea dintr-un buzunar în altul. Schimbare de guvern. Unii au golit sertarele birourilor, alții le-au umplut la loc. Felicitări, urări. Țara fără câine zgribulea. Nu mai vroia nimeni să ia o hotărâre, să ridice o lopată, să își sufle nasul fără ordin de sus. Susul chefuia și se distra pe drum de seară. Zăpada s-a făcut nămeți, nămeții gheață. Gospodăriile au ieșit la lumină când a dat firul ierbii.
(Dedicată lui M.R.Ungureanu, autorul uitării din care mi-am tras prilejul istoriei de mai jos):
Când s-a trezit dimineaţa, a văzut că e încă întuneric. Țaţa s-a întors pe partea cealaltă să mai doarmă una. Dacă aţipea nu o mai dureau oasele, nici nu simţea apăsarea de câte ori trăgea în piept aerul rece, de sub grinzile podului. Era linişte. De sub grinzi nu trăgea aşa tare.Stătea cu ochii închişi şi se gândea la verzi şi uscate. Poate venea somnul la loc. Nu vroia să mai treacă pe la ea şi pace. Întoarse capul spre fereastră. Avea pe limbă o sete seacă şi prin pântece, încercările foamei. Se obişnuise. Întâi veneau, la rând, găinile, porcul şi la urmă vita. Atât îi mai rămăsese de când îi slăbiseră puterile. Chicoti în gând. Cu asta începuse, demult, într-o iarnă, când a venit de la oraş. Nu şi-a mai găsit părinţii. Unii spuneau că i-au luat apele, alţii că i-au mâncat lupii (pe atunci bântuiau lupii pe la marginea satului), alţii că i-ar fi luat miliţia. Basmul ăsta nu l-a crezut. Avea părinţi cuminţi şi cu frică de Dumnezeu. Ce să aibă statul cu ei? A rămas să aibă grijă de gospodărie, nu s-a mai întors slugă la oraş. Păcat. Avea un drăguţ şi nici munca nu era aşa de să te ia de pe picioare. Ce era să facă? Femeie singură, tânără. Zestre, nici prea prea, nici foarte foarte. S-a luat cu a lui Vârlan din josul dealului. Ăla avea numai hainele de pe el, dar privea frumos şi cânta din frunză şi din gură cu aşa foc de i-a muiat inima. Ce l-a adus în inima ei, tot aia l-a gonit. Aşa de bine le zicea, că nu era fată ori femeie din sat să nu ofteze când îl auzeau. Nu era domn care să nu-l invite la o țuică sau un vin, să-i cânte de inimă albastră și de toropitul dorurilor.
Odată, toamna, l-au găsit tăiat, aruncat într-un frunziş de fag. Noroc că au dat peste el înaintea animalelor. Cine l-o tăiat nu s-a aflat, dar nici nu a întrebat lumea prea mult. Lelea a rămas cu pruncii, cu gospodăria şi grijile.De luat nu s-a mai luat cu nimeni. Cine să aibă nevoie de una cu copii de gât şi casa priponită în buturugi, sub marginea pădurii?
A intrat în partid să nu-i taie porcul. Da´ nici vaca să nu i-o ia, că nu mai avea lapte la prunci, şi păsările să i le numere mai omenos. Aşa erau vremurile, ori te uitai la lege ori la gura copiilor. Pe urmă a rămas membră că aşa i-a putut da la şcoală. Au trimis-o şi pe ea, să o facă şefă la colectiv, dar nu s-a ales nimic. Aici, la deal casele se pierdeau una de alta după cotiturile pădurii. Nu erau tractoare care să poată ara şi îngriji pământul cum se cuvine. Neamurile au înghiţit, dar nu a iertat-o. Întorceau capul care încotro când se întâlneau jos, în vale, la târg, sau la cine ştie ce birouri în oraşul de peste deal. Nu au certat-o, nu au blestemat-o. Când unul avea nevoie de o recomandare să ia o slujbă de magazioner ea dădea cu plaivazul că nu a pus, în viaţa lui, mâna pe aţă de la străini. Dacă vroiau să ia bursă băiatul verişoarei de peste deal, pe care nu o văzuse de când era mică, tot la ea se puneau la drum cu nişte ţuică şi o juma de sac cu mălai, să ia hârtia.Viaţa a mers aşa şontâc-şontâc, numărând anii şi bolile, şcolile pruncilor, mai apoi scrisorile de la ei. Tot mai rare, tot mai de departe. Afla că mai are un nepot, o nepoată. Pe urmă a fost o vreme linişte. A văzut că nimeni nu-i mai calcă pragul după nicio ţidulă. De la televizor a aflat că s-a terminat cu puterea trădătoare. A oftat, şi-a luat carnetul de partid, l-a aruncat sub paiele din cocină, să nu aibă vreun necaz din cauza lui. O uşurare tot a fost, că nu mai plătea leii aia de cotizaţie. De aia nu o iertau, chiar dacă ei aveau toată ţara şi ea numai ce creştea în fundul curţii. În anul următor, a găsit carnetul, tot acolo, neatins. Carton de calitate. Porcii nu avuseseră trebuinţă de el, aşa că l-a pus la loc, în sertar. L-a uitat acolo.
O scârţâitură. Tresări. O fi de la vânt! Nu simţea nici o boare de aer proaspăt. Cineva pusese o pernă peste ferestere. Nu mai intra niciun fir de vânt. Merse la uşă. Întoarse comutatorul. Nimic. Oftă. Iar fac ăştia, din vale, economie. Cum o să gătească? Nu mai are putere să spargă lemne. Pensia i s-a dus până la ultimul leu pe impozite. Dacă te luai după hârtia aia, avea bunuri de să umple cu ele un vapor, să plece în America să se facă acolo milionară, că aici n-o lăsa nimeni.
Îşi târî botoşii până la noptieră, căută cutia de chibrituri. Aprinse lampa. Fitilul era ca nou, dar gazul abia se mai vedea pe fund. De unde să ia altul? Nu mai folosise lampa de anul trecut. Oftă. Deschise cartea de rugăciuni. Flacăra pâlpâia tare, ochii îi slăbiseră. Televizorul nu mergea. De unde să ştie ce oră e? Ceasul cu baterie se oprise demult. Pentru atâta lucru nu merita să coboare jos, la universal.
O să iasă să se uite la stele, dacă e cerul fără nori. Uşa nu se lăsa împinsă şi pace, de la locul ei. Nici fereastra. Până la urmă îşi făcu curaj, urcă fără să îi pese de junghiurile din coaste şi apăsarea din piept, până sus în pod. Nici geamlâcul ăla nu se lăsa, cu nici un chip, împins. Lampa se stinsese. Era o beznă de să-ţi bagi degetele în ochi. Se aşeză pe unul din căpriori. Se gândi. Ce să facă? Nu avea telefon. Dobrică, nepotul care trecuse, în toamnă, pe la ea, a vrut să i-l lase pe ăl vechi al lui, că îşi luase unul mai bun. Ea nu şi nu. Nu avea bani de dat pe prostii. Acum sta pe lemnul plin cu ţepi şi se gândea. Ce să facă? Poate murise şi nu apucase să afle. Murise fără să mai apuce să dea grăunţe la gâini, nici apă la vite şi resturi la porc. Îi veni să râdă. Îşi aminti de ultimul ei drăguț. Popa din sat, era mai tânăr bine ca ea, dar îi plăceau vădanele trecute. Nu o să afle niciodată dacă pentru nuri sau pentru că găteau bine. Ar fi fost de folos acum să se iubească cu el. Iar fi ţinut de cald. Pe urmă să se împărtăşească, să poată închide ochii în pace.Oftă, coborî din nou treptele cele scârţâitoare ale scării de lemn. Pipăi drumul până la noptieră. Luă cutia de chibrituri. Merse la candelă. Din toamnă nu o mai aprinsese. Să facă economie la ulei.
Sub lumina pâlpâitoare îşi împreună mâinile, îşi luă rămas bun de la toţi. De la aceeia care îi îndrăgise şi îi uitase, de la multele lucruri şi de multele dureri pe care le simţise şi nu le băgase în seamă. I se umplu inima de dorul vremii când îşi legăna pruncii. Adormea cu cartea în mână, pe marginea patului. Îi păzea să nu se dezvelească în somn, să nu răcească, că foc noaptea nu mai făcea. Rămânea destulă căldură de cu seară. Iși amintea şi nu îşi amintea. Contururi, umbre. O vreme fără faţă şi trup. Scotoci în sertar, printre reţetele galbene, primite de la tot felul de medici, bune la tot felul de boli. Avuseseră toţi ambiţia să o facă sănătoasă. Nici unul, nemuritoare. Îşi întorsese faţa de la lume, către Cel de Sus. El ştia leacul, dar nu-l împărţea cu nimeni. Trase de sub ziarul vechi, care ferea lucrurile de praful de pe fundul sertarului, o bucată mică de carton din care culoarea aproape se ştersese. Îl deschise cu degete tremurânde, îl apropie de lumina candelei. De acolo, de pe pagina interioară a vechiului carnet de partid îi zâmbea o tânără coafată cu permanent. Un zuluf jucăuş îi trecea peste ureche. Faţa era lată, plină de sănătate. Privea cu ochii mari deschişi spre un viitor pe care îl tot aştepta să apară. Ea, ţaţa Lelea, uitase de viitorul ăsta. Îi intrase pe sub piele, îi zbârcise coșul pieptului şi inima, îi secătuise ochii, îi amuţise gura. Viitorul stătea în ea, greu, ca o piatră de moară. Se uită la faţa Sfântului Niculae, de cealaltă parte a candelei. Ţinea în mână o lumânare. Ce mai puteau să-i spună ei, sfinţii, îngerii, chiar şi El, ei, ţaţei Lelea? Trecuse prin viaţă ca o ţărancă, avea să meargă la cele rânduite în Ceea lume, tot aşa, cu o cămeşe albă şi curată peste sânii făcuţi ghem de ghiara vremii, peste spatele adus de povara trudei, a anilor care lăsaseră necazurile pe umerii ei şi plecaseră, uşuraţi, să joace dansul cel vesel al veşniciei prin alte curţi şi pe la alte suflete. Ţaţa ţinea carnetul ăla pricăjit în mâna, carnetul de membră în care nu crezuse nici cât un negru sub unghie. Era singurul care îi mai ascundea, pentru o fărâmă de timp, frumuseţea şi tinereţea de la care vroia, musai, să îşi ia rămas bun înainte de a urca în modestul ei loc de mamă şi fiică al unei lumi care sub zăpadă se topea încet încet în anotimpurile Nevăzutului.
(februarie 2012, tărâmul unde, copil fiind, îmi petreceam vacanţele fără griji, stă sub zăpezi fără de margini.)
Citiți și Ancora prezentului, de același autor.
Fragment din „Povestirile unui libertin din alt secol” (2013)
