”Acum, pentru mine, scrisul este prima plăcere din viață.

Vreau timp și bani să scriu, ambele foarte necesare. Nu îmi voi sacrifica timpul pentru a învăța stenografia, pentru că nu vreau niciunul dintre locurile de muncă pe care le-ar deschide stenografia, deși acele locuri de muncă sunt, fără îndoială, foarte interesante pentru fetele care le doresc. Nu vreau orele rigide ale unei reviste sau slujbe de publicare. Nu vreau să tastez scrisorile altora și să le citesc manuscrisele. Vreau să îl tastez pe al meu și să-l scriu pe al meu. Așa că munca de secretariat este exclusă pentru mine. Asta stiu. . . . Pentru mine, orice nu mă lasă să scriu, să cresc și să învăț treptat în felul meu, care este din ce în ce mai versatil, nu este doar limitativ, ci și frustrantă. . .” (10 februarie 1955)

Sunt verticală

Dar aș prefera orizontala.
Eu nu sunt un arbore, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ
din care să sorb minerale și dragoste maternă,
ca să pot străluci, înfrunzind, în fiece primăvară,
nici nu port frumusețea lascivă unei grădini
ca să atrag partea mea de culori uluitoare și suspine,
fără a ști că în curând toate petalele se vor scutura.
În comparație cu mine un arbore este veșnic,
iar corola unei flori, nu prea înaltă, dar îndrăzneață.

În această seară, în lumina infimă a stelelor,
arborii și florile și-au pus la presat parfumurile reci,
iar eu, neobservată, trec printre ele.
Uneori mă gândesc că numai atunci când dorm
trebuie că le semăn cu adevărat.
Gândurile se estompează. 
Așadar, e mai natural să mă-ntind.
Astfel, cerul și cu mine ne deschidem unul altuia sufletul.
Și când mă voi întinde pentru ultima oară voi deveni chiar utilă.
Abia atunci putea-vor arborii să m-atingă, abia atunci florile-și vor face timp.

(traducere Ada Ionescu)

Citiți și: Un destin tragic

Oglinda

Sunt de argint și exactă. Nu am prejudecăți.
Orice văd înghit imediat
Așa cum e, ne-ncețoșat de dragoste sau repulsie.
Nu sunt crudă, ci doar adevărată – 
Ochiul unui mic zeu, în patru colțuri.
Aproape tot timpul mă gândesc la zidul opus.
Este roz cu picățele. L–am privit atât de mult
Că-l cred o parte din inima mea. Dar el pâlpâie.

Acum sunt un lac. O femeie se apleacă spre mine.
Cerându-mi să-i spun cine e cu adevărat.
Apoi se întoarce spre acei mincinoși : lumânările sau luna.
Și văd spatele și i-l reflectă cu credință.
Mă răsplătește cu lacrimi și cu agitarea mâinilor.
Sunt importantă pentru ea. Ea vine și pleacă.
În fiecare dimineață fața ei înlocuiește întunericul.
În mine a înecat o față tânără și din mine se ridică o femeie bătrână
Înspre ea, zi după zi, ca un pește hidos.

Sylvia Plath (n.27 octombrie 1932, Boston, Massachusetts – d.11 februarie 1963, Londra, Anglia)

Urmăriți și filmul din 2003, în regia lui Christine Jeffs, cu o distribuție remarcabilă ( Gwyneth Paltrow, Daniel Craig, Lucy Davenport), ce relatează povestea de dragoste dintre Ted Hughes și Sylvia Plath.

În 1956, viitoarea poetă îl întâlnește la Cambridge, unde își făcea studiile, pe Edward Ted Hughes, poet ca și ea. Impresionată de talentul tânărului, ale cărui versuri le citise înainte de a-l întâlni, Sylvia se îndrăgostește de el, iar el îi răspunde pe măsură… în final, se căsătoresc, ca în basmele cu feți-frumoși și Ilene Cosânzene.

Hugh înaintează vertiginos pe panta celebrității datorită carismei, sclipirilor de geniu pe care le afișa uneori ostentativ, permanenta bună dispoziție și înfățișarea lui șarmantă, iar poeta rămâne în umbra lui, nefiind atât de binecuvântată de muză precum iubitul ei. Înzestrată cu o sensibilitate exacerbată, ea alunecă pe coasta geloziei, a frustrărilor și a complexelor de inferioritate, și are câteva tentative de sinucidere… Prima fusese la 21 de ani…

„Dar tocmai când se pregătea să plece înapoi în Anglia, Richard, care spunea despre ea că era „oscilantă precum marea”, i-a spus că sentimentele lui pentru ea s-au schimbat şi că a cunoscut între timp alte femei. Sylvia s-a întors răvăşită la Cambridge şi a început să bea tot mai mult. S-a concentrat asupra poeziei, scrisă într-o formă pe care Richard i-o sugerase, şi s-a bucurat să afle că i se publicaseră câteva dintre ele într-un jurnal de literatură. În acelaşi jurnal, a descoperit câteva poezii scrise de Ted Hughes, pe care şi-a dorit enorm să îl întâlnească. Îi scria mamei sale: „tânjesc după cineva care să mă facă să-l uit pe Richard. Merit asta, o iubire răvăşitoare, dar care să nu mă distrugă. Doamne, cât mi-aş dori să gătesc, să mă aşez la casa mea şi să fiu în visurile unui bărbat şi să scriu. Mă gândesc întruna la posibilitatea unei asemenea iubiri. Dar mă şi sperie. Enorm”.

Din ce în ce mai depresivă, alături de un soț care o înșela, Sylvia Plath trăiește o cumplită dramă a însingurării și a neputinței. Succesul său literar era minor (abia postum va primi Premiul Pulitzer), mariajul îi eșuase, ea și copiii erau măcinați de boală și, locuind într-un apartament neîncălzit, aveau de înfruntat cea mai cruntă iarnă a secolului.

Din 1962 până în 1963, Plath și cei doi copii au locuit în același apartament pe care îl ocupase cândva poetul irlandez W. B. Yeats; ea a considerat acest lucru un bun augur pentru propria ei scriere.

Biletul ei de sinucidere spunea simplu „Sunați-l pe dr. Horder” – împreună cu numărul de telefon al acestui medic. Dezbaterea durează de atunci – a fost sinuciderea ei intenționată sau un strigăt de ajutor? Ar putea fi considerat acesta (chiar) un bilet de sinucidere?

Ted Hughes a părăsit-o pe Sylvia Plath pentru Assia Wevill în 1962. În timp, relația lor a devenit tensionată și tulburată. Într-o întorsătură tragică a destinului, stresul controlului asupra relației ei continue cu Hughes, dezaprobarea familiei sale și infidelitatea lui continuă și-au făcut tributul asupra Assiei. Karma sau coincidență?

Ea a târât un pat în bucătăria apartamentului ei din Clapham, a dizolvat somnifere într-un pahar cu apă și a dat băutura fiicei ei (în general se crede că este copilul lui Hughes) înainte de a termina ea însăși restul. Oglindind metoda de sinucidere a lui Plath, ea a pornit apoi aragazul și s-a culcat cu fiica ei. Restul e tăcere…

În zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, s-a sinucis dând drumul la gazele de la mașina de gătit, în timp ce copiii săi dormeau în camera alăturată. Un critic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea, un act pozitiv, un „refuz de a colabora” cu o lume pe care nu o putea accepta.

Plath a performat ultimul ritual: S-a asigurat mai întâi de toate că Frieda şi Nicholas dorm. Le-a dus lapte şi biscuiţi, a vorbit cu ei şi le-a cântat, apoi a deschis geamurile larg şi a sigilat uşa de la camera lor cu bandă adezivă şi cârpe umede. A coborât apoi în bucătărie, a închis şi sigilat şi de această dată uşa, şi a dat drumul la gaz. A îngenuncheat  pe o cârpă întinsă pe jos, a băgat capul în cuptor şi a fost găsită moartă câteva ore mai târziu. Avea doar 30 de ani. Vestea l-a dărâmat pe Ted, care scria că viaţa lui de dinainte de asta nu mai exista, şi care, într-un gest condamnat de cititori, a distrus ultimul jurnal al Sylviei, “pentru ca ai noştri copii să nu trebuiască să îl citească vreodată”. Tot el scria într-un eseu că “în spatele poemelor ei e o natură feroce, care nu face compromisuri. E o muză neobişnuită, cheală, albă şi sălbatică, în pelerina ei de oase, plutind peste un peisaj al Pictorilor Primitivi”. În mod tragic, muza a luat cu ea pe calea morţii şi alte minţi.

Ecranizări celebre

Una dintre cele mai cunoscute ecranizări care explorează viața și opera Sylviei Plath este filmul „Sylvia” din 2003. Acest film biografic o are în rolul principal pe Gwyneth Paltrow, care o interpretează pe Sylvia Plath, și detaliază relația tumultuoasă a poetei cu soțul ei, poetul Ted Hughes, interpretat de Daniel Craig. Filmul urmărește viața Sylviei Plath, de la succesul ei timpuriu ca poetă și scriitoare, până la lupta ei cu depresia și sinuciderea sa tragică în 1963.

„Sylvia” încearcă să captureze complexitatea emoțională și turbulențele interioare ale poetei, oferind o perspectivă asupra influenței pe care relația sa cu Hughes a avut-o asupra operei sale. Deși filmul a fost primit cu recenzii mixte, mulți au lăudat interpretarea lui Paltrow și modul în care a reușit să aducă la viață intensitatea și vulnerabilitatea Sylviei Plath.

Bel Esprit