Mereu începuturile sunt cele mai frumoase momente…
Vărsase cafeaua fierbinte… din nou. De data asta era singur, pierdut cu mintea printre cotloanele gândurilor. Privi spre tricoul mustind a cafea, de sub care începea să se ițească o idee de burtă. Nici măcar nu sărise de pe scaun, părea ca se autoflagelase în mod inconștient. Își făcu un selfie, vrând să prindă zâmbetul șters de pe față. Și simți nevoia să spargă ceva, să ţipe, să alerge pe scări, să…
Când se întâmplase prima oară să facă un pocinog ca acesta, ea izbucnise brusc într-un râs atât de colorat și cristalin, încât uitase sentimentul de jenă. Se distraseră apoi împreună, de fața încurcată și stânjenirea pe care o avea la momentul respectiv. Ea îl mângâiase din priviri, zâmbetul ei șugubăț ștergând încordarea ce-o căpătase. Totul părea un basm teribil, „orice” fiind înlocuit de „împreună”.
Erau tineri, plini de viață. Magnetismul relației – un motor perpetuu al fericirii… Se cunoscuseră aparent întâmplător, sora ei (colegă de serviciu cu el) fiind cureaua vremelnică de legătură. Nu știa sigur dacă aceasta din urma îl plăcea și atât, cert este că-l invitase la ziua ei.
Şi cum restaurantul avea terasa spre Herăstrău, ultimul dans fusese și cel mai emoționant. Părea ca MAIA se născuse să fie în brațele lui… Nu poți aduna și readuce din trecut doar ce vrei tu. Poate, la vremea senectuții, altfel stau lucrurile, dar cât încă ești plin de energia prezentului și-ți mustește sufletul de doruri neîmplinite, nu poți impune minții să stea locului…
Unde greșiseră?
În ultimi 2 ani, părea că totul se năruie. Întâlnirile erau ca din obligație, „dezertările” fiecăruia nemaifiind excepții. Locuiau împreună, fata ei (Clara) fiind singura care mai anima atmosfera. MAIA începuse să citească din ce în ce mai mult, lumea în care viețuia neincluzându-l și pe el. Ieșirile lui cu bicicleta ori la sală erau un gest de revoltă mocnită.
Ultima oară când ieșiseră împreună cu alți prieteni, se iscase la întoarcere o discuție aprinsa, stinsă cu greu de vecinul de sub ei (noroc cu caloriferul). Știa, Greșise… Cu cât eşti mai disperat să fii înţeles, cu atât mai mult uiţi la rându-ţi să înţelegi adevărul celuilalt.
Totul curge de la sine, timpul fiind ca o monedă virtuală tranzacţionat la preţ de speculă, fără identitate sigură, volatil şi mereu gata să-ţi înşele aşteptările… Sunt palme ce ştiu să ocrotească, în care vrei să-ţi odihneşti sufletul. Ca femeie, mereu vei vrea să fii surprinsă în mod plăcut, dar și ocrotită, în siguranță, protejată. Schimbările hormonale sunt un factor în plus adus ecuației numita relației. Sunt oameni predestinaţi să-ţi devină „acasă”.
Dar ulterior, nimic nu curge de la sine. Hrana fiind data de vibrațiile celor doi Sufletul lui părea că a uitat să viseze, încorsetat de blocajul din viața lor. Privea uneori spre ceilalți bărbați, ce păreau fericiți in liniștea lor săracă în trăiri.
Și nu mai înțelegea nimic… În viață ai parte de ceea ce sădești în ceilalți. Te oglindești mai ales cu partea nevăzută a sufletului. Orice ai crede despre tine, primești înapoi nu ce crezi tu că meriți; cu fiecare palma „primită” înțelegi de ce ‘a vrea’ cu ‘a putea’ sunt greu de potrivit. Știu, crezi că ‘acasă’ se află în celălalt, lipindu-te cu tot sufletul de ceea ce a devenit în tine, durerea clipelor in care lipsește din calendarul timpului trăit împreună, fiind fără de leac… minte-mă frumos dar nu mă prosti, atinge-mă dar nu mă împinge, ține-mă la piept dar nu mă sufoca.
Sunt pasăre în zbor gata să iți arate orizontul, lasă-ți gândul să mă însoțească, vei vedea cum lumea va fi a noastră… indiferent de preț! Oricâte lucruri frumoase avem și oricât de mult am fi noi în stare să arătam ce-i mai bun în noi, până la urma contează reavănul inimii din care ne hrănim, cernoziom al sufletului ce-și desăvârșește destinul într-o viață de om.
Ce ne schimba? De ce dispare prospețimea sufletului, candoarea trăirilor ori bucuria îmbrățișărilor? Ce ne împiedica să nu pierdem frumosul din noi? Cât stricăm din relațiile cu ceilalți încât să uităm iremediabil din frumusețea cu care ne vedeam odată prin ochii celuilalt?
Nu e greu, pur și simplu simt că uităm din vise pe pervazul vieții, înrăindu-ne inexplicabil. Iar grijile ne schimbă iremediabil și poate, lipsa motivațiilor ne golește de esență, uitând să ne reinventăm odată cu schimbările anotimpurilor din asta viață…
Se auzi o cheie în broască, iar MAIA intră, puțin surprinsă că încă-l găsește acasă și nu la birou.
Captă privirea lui plină de tremurul amintirilor, apoi privirea ei coborâ pe pantalonii pătați de cafea.
Și brusc, începu să râdă așa cum o făcea odată, zâmbindu-i cum numai ea știa.
Încă se iubeau 
Un text de Victor Bucur
