De când mă știu, pârdalnica de inimă a fost plină de disensiuni. Odată nu s-a potolit și ea acceptând ceea ce-i dat și simțit la acel moment. La final de poveste a rămas tânjind după trecut. La început de poveste, fricoasă și reținută, a suflat și-n iaurt. În trăirea de zi cu zi a cerut mereu maximul din orice și nu s-a putut mulțumi cu firimiturile. Când a simțit că-i o opțiune înaintea egoismului și a egoului exacerbat, s-a îmbufnat și s-a închis cu zgomot. Îmbunările n-au făcut-o nicidecum mai puțin naivă. A continuat să spere și să creadă.
Când, tăiată in carnea-i vie, a simțit scurgându-i-se seva că se duce, a cerșit o gura de aer și îndurare. N-a primit-o. A primit însă o alta lecție și odată cu asta, un miracol: autosalvarea! În haosul durerii, și-a petecit singură rupturile și aidoma unui bătrân înțelept, și-a pregătit fiertura vindecătoare.
Și-a promis câte-n lună și-n stele și a făcut legământ că ea, zdrențuită, jucată și înșelată nu va mai fi! Că nu-i chip pe lumea asta să o mai facă să-și deschidă porțile. I se părea că nu mai are nimic de preț în cămările jefuite și drumul mătăsii nu mai serpuiește pe teritoriul ei.
Curățenia a fost un chin. Se pălmuia și apoi se mângâia, se rănea singură și apoi se îngrijea, pentru ca într-o zi, fără nume și fără loc, să se oprească și să-și spună că-i un joc stupid, istovitor și haotic.
A stat o vreme eșuată pe un mal de mare, fără să audă, fără să vadă, fără să clipească. A bolborosit mantre învățate și în cele din urmă, s-a ridicat și a acceptat. A dezlegat colivia, a lăsat pasările libere și cu ultimele lacrimi, le-a privit dispărând în zare. ” Dăruiește-i iubirii aripi să zboare și libertate să se întoarcă…”
S-a întors ea acasă și a luat tic-tacul de la capăt. Lecțiile nu le-a mai raportat la alte inimi și și-a propus să se îmbogățească, căci nu putea fi mulțumită cu sărăcia care-i dădea târcoale.
Și-a arborat steagul „Sunt în reconstrucție” și a început să-și cultive asiduu grădina, sa-și îngrijească curtea și să-și schimbe așternuturile. Dimineața o prindea mulțumind pentru cele înfăptuite și cele ce vor fi înfăptuite. Peste zi muncea de zor, iar seara, mulțumită, își admira lucrarea.
Timpul a purtat-o prin atâtea situații. Unele i-au mai oprit entuziasmul, altele i-au aprins stele pe boltă, iar unele au întristat-o, din nou. Le-a primit cu drag pe toate, în acceptare.
Inima mea astăzi nu mai are disensiuni. Nici pârdalnică nu mai este. În înțelepciunea primită se oglindește fiecare durere, chin, bucurie, extaz și împăcare. A făcut loc tuturor.
A zis că nu mai are nicio zi a porților deschise, dar s-a contrazis în trăire. Și bine a făcut!
Astăzi, inima mea e un dar. O binecuvântare. E iubire. Și sunt mândră de ea!
Citiți și Privat: Inepții și misandrie…
