Se împlinesc anul acesta 55 de ani de la premiera filmului Sunetul muzicii. Poate cineva să uite acest film? Scenariul este bazat pe cartea autobiografică a Mariei Augusta von Trapp – Povestea familiei de cântăreți Trapp apărută în 1949.
Maria nu intenționase să scrie nimic în legătură cu viața ei, însă un prieten a reușit s-o convingă că merită să-și scrie memoriile. Cartea a devenit un best-seller și sursă de inspirație pentru mai multe adaptări teatrale și cinematografice. Filmul iconic lansat în 1965 în regia lui Robert Wise, cu Julie Andrews și Christopher Plummer în rolurile principale este o adaptare după music-hall-ul din 1959 cu același nume, pe muzica lui Richard Rodgers și textul lui Oscar Hammerstein II.
Simbolul național austriac al florii-de-colț a devenit cunoscut în întreaga lume grație filmului.
Edelweiss, edelweiss
Every morning you greet me
Small and white
Clean and bright
You look happy to meet me
Blossom of snow
May you bloom and grow
Bloom and grow forever
Edelweiss, edelweiss
Bless my home-land forever
În 1966 filmul a bătut recordurile la încasări, surclasând mult-discutatul (zilele acestea) Pe aripile vântului, lansat în 1939. Palmaresul este impresionant: cinci premii Oscar (între care pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor), două premii Globul de Aur (pentru film muzical și actriță în rol principal).
În 1998 Institutul American de Film a considerat filmul „Sunetul muzicii” drept al 55-lea cel mai bun film al tuturor timpurilor și pe locul 4 în topul celor mai bune filme muzicale.
Dacă povestea romanțată de iubire dintre guvernanta orfană Maria, crescută la mânăstire și intransigentul căpitan von Trapp din marina austriacă este arhicunoscută, nu același lucru se poate spune despre povestea adevărată care a stat în spatele filmului. Dar … ne place să visăm cu ochii deschiși, nu-i așa?
Julie Andrews și Christopher Plummer într-o pauză de filmare
Filmul a fost influențat de alte producții de gen ale acelor ani, printre care Mary Poppins, producția pentru televiziune Cinderella/ Cenușăreasa (realizat tot de echipa Rogers-Hammerstein) sau spectacolul de teatru Camelot – toate având-o pe Julie Andrews protagonistă. Scenaristul Ernest Lehman s-a inspirat și din succesul lui West Side Story (1964).
„O poveste aproape reală”
Pelicula conține multe metafore, printre care imaginile idilice de pe dealurile Salzburgului, conacele în stil european și povestea de iubire care depășește barierele sociale, de tip Cenușăreasa.
Realizatorii au împletit realitatea cu ficțiunea. Georg Ludwig von Trapp a fost într-adevăr un antinazist care s-a opus Anschluss-ului și a locuit împreună cu familia sa într-un conac într-un cartier din Salzburg. Prima sa soție a decedat în 1922. I s-a oferit un post la Kriegsmarine (Marina Germaniei naziste între 1935-1945) înainte de Anschluss.
Georg Ludwig von Trapp
Maria Augusta Kutchera a fost novice la mânăstirea Nonnberg din Salzburg și a fost angajată de familia von Trapp doar pentru a face lecțiile cu una dintre fiicele căpitanului care fusese bolnavă de scarlatină. Maria și Georg s-au căsătorit mai degrabă din rațiuni practice. Georg avea nevoie de o mamă pentru copiii săi, iar Maria avea nevoie de securitatea și stabilitatea unei familii, odată ce părăsise mânăstirea.
Maria Kutschera von Trapp
„Nu am fost cu adevărat îndrăgostită. Îl plăceam, dar nu îl iubeam. Oricum, îi iubeam pe copii, așa că, într-un fel, m-am măritat cu copiii. Am învățat în timp să-l iubesc mai mult decât iubisem pe cineva vreodată.”
Familia von Trapp a pierdut aproape toată averea în timpul crizei economice din anii ’30 când Banca Națională Austriacă a pierdut acțiuni. Pentru a supraviețui au început să cânte pe scenă pentru bani. În film ei traversează munții Alpi din Austria spre Elveția pentru a scăpa de pericolul nazist; în realitatea mai prozaică s-au refugiat într-un tren cu destinația Italia, Georg având și cetățenia italiană prin naștere. S-a născut în localitatea Zadar din regiunea Dalmația, care, după dezmembrarea fostului Imperiu Austro-Ungar, a intrat în componența Italiei. Din Italia au plecat la Londra și apoi s-au stabilit în Statele Unite.
În anii ’50 au vândut drepturile de autor pentru redarea artistică a vieții lor unui producător german, care la rândul său le-a vândut producătorilor americani. Regizorul Robert Wise s-a întâlnit cu Maria von Trapp și au stabilit printr-un act oficial adresat producătorului Richard D. Zanuck că nu urma să fie un film documentar sau realist despre familia ei.
Filmul i-a propulsat pe cei doi protagoniști la rangul de vedete internaționale.
În anul 2000, Julie Andrews și Christopher Plummer au fost invitați într-un platou de televiziune unde au fost întrebați care sunt prenumele celor șapte copii ai căror „părinți adoptivi” au fost în timpul filmărilor. Cu ezitări și mult umor, Julie Andrews a răspuns în ordinea vârstei copiilor, de la mare la mic, amintind de celebrele secvențe cu căpitanul von Trapp chemându-și copiii cu fluierul.
În 2010, într-un alt show TV a avut loc o reuniune „istorică” a familiei von Trapp de pe ecrane. Pentru rolurile copiilor au dat probe peste 200 de copii, inclusiv foarte tinerii pe atunci Richard Dreyfuss, Kurt Russel și Mia Farrow.
În 2015, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la lansare, cei doi s-au reîntâlnit. Julie Andrews a declarat atunci pentru TCM:
Dacă ne-ar fi spus cineva acum 50 de ani că ne vom revedea, probabil că am fi leșinat, n-am fi crezut sau am fi spus «la revedere!»
Julie Andrews și Christopher Plummer în 2015
Astăzi, după atâția ani, pe unii dintre noi filmul încă ne mai emoționează. Oare de câte ori l-am văzut? De câte ori am fredonat în copilărie:
Doe, a deer, a female deer
Ray, a drop of golden sun
Me, a name I call myself
Far, a long, long way to run
Sew, a needle pulling thread
La, a note to follow Sew
Tea, a drink with jam and bread
That will bring us back to Do (oh-oh-oh)
