Ad-hoc, într-o duminică mohorâtă de noiembrie, mă hotărăsc să evadez din cvasi-infernul cotidian pe care îl traversăm cu toții de aproape doi ani și care nu dă semne de încetinire, dimpotrivă, este războiul nostru psihologic la care suntem condamnați pentru îmbrățișarea cultului confortului și a obsesiei siguranței din ultimele decenii.
Suntem în plin materialism, fără urmă de rafinament dialectic. (…) Ființa umană, care putea să rămână contemplativă, curioasă intelectual, prodigioasă artistic, vie spiritual și înzestrată cu flerul lecturării semnelor vremii, pare să fi dispărut. Dimensiunea poetică sau eroică a existenței este gradual anulată. (Mihai Neamțu)
Starea de spirit era tulbure când, în urma participării la un protest de stradă și apoi a ascultării cuvântului Domnului din liturghia duminicală, am trecut pe lângă agenția de turism prin intermediul căreia urma să fac o excursie anul trecut când se închisese deja toată planeta …
A doua zi am intrat hotărâtă la agenție să întreb unde aș mai putea călători în vremurile acestea în care deplasarea depinde de un act medical consimțit sau nu și mai ales unde aș avea libertatea de a nu mai auzi, măcar pentru câteva zile, de mesajele apocalipsei medicale. Doamna caută cu amabilitate pentru mine destinațiile turistice pe ecranul calculatorului și, răsfoind fusele orare – cum scria odinioară cineva – găsește locul ideal unde voi putea zbura și evada de lumea mult prea dezlănțuită. Republica Dominicană, stat insular, situat în nordul Mării Caraibelor, alături de Haiti. Privesc panoul publicitar imens din interiorul biroului agenției de turism, cu imaginea unei vacanțe de vis, și îmi spun că voi ajunge și eu acolo și voi călca cu tălpile mele nisipul acela grej, fin, cum era odată și cel de la Mamaia și voi îmbrățișa palmierii aceia la care visam încă de mică …
arhiva personală
Visez cu ochii deschiși, întreruptă din când în când de doamna care mă întreabă de aspecte pragmatice precum: din ce dată ați dori să plecați? Aș răspunde … acum aș pleca … dar, ah! încă nu am biletul de avion. Sejururile sunt de o săptămână sau mai mult, cu plecare din aeroportul Otopeni, cursă Charter, sosire în aeroportul La Romana, cu întoarcere … Ah! E cu întoarcere? Nu aș putea rămâne pentru tot restul vieții în acel paradis?
Pe repede-înainte fac rezervarea biletelor de avion, achit voucherul de vacanță, asigurarea medicală de care știu sigur că nu voi avea nevoie, primesc factura, completez tichetul electronic, decid în ultima clipă să îmi fac totuși vestitul test în lipsa unui certificat sanitar ca să nu am vreo surpriză neplăcută la îmbarcare, fac bagajul cu o zi înainte și gata! Plecăm spre paradisul tropical!
După un zbor de 12 ore sosim pe aeroportul La Romana unde umiditatea și căldura ne izbesc dintr-o dată. Călătorim cu autocarul spre stațiunea Punta Cana unde vom locui timp de opt zile. Privesc pe fereastră vegetația tropicală luxuriantă și rămân tăcută. Ce poate fi spus în fața naturii superbe, de Dumnezeu creată? Palmierii se înșiră lângă bananieri și cocotieri, cu sutele de mii. Aflu că ploile sunt zilnice și favorizează creșterea plantelor încât niciodată nu e secetă acolo. Știu că în câteva minute voi inhala și mă voi hrăni cu oxigenul acela dătător de viață și îmi voi încărca bateriile cu soarele acela arzător și etern.
arhiva personală
Drumul cu autobuzul spre hotel continuă, timp în care însoțitorul șoferului ne spune că Republica Dominicană este una dintre cele mai bune alegeri de petrecere a unei vacanțe de neuitat, glumește și ne pune muzică merengue. Continui să privesc imensitatea de un verde aproape neverosimil, pe lângă noi trec grăbite autoturisme și motociclete cu șoferi veseli, gălăgioși, care ascultă la rândul lor muzică. Ne apropiem de zona resorturilor, bariere se ridică și coboară la apropierea autobuzului și ajungem după două ore la hotelul „nostru” – VIK Arena Blanca. Un domn care poartă o pălărie în stil colonial ne întâmpină cu un zâmbet larg, ne ajută să descărcăm bagajele și ne invită cordial înspre recepție. Totul este semi-descoperit, lobby-ul este foarte înalt, ventilatoarele se rotesc întruna, tablourile încastrate în structuri cu grilaje de lemn mă fascinează. Mă uit de jur împrejur și îi mulțumesc Celui de Sus că m-a învrednicit să ajung aici.
arhiva personală
Suntem sute de turiști din toate colțurile lumii. Din Statele Unite până în Rusia, din Argentina până în Elveția, oamenii au venit să se relaxeze în oaza aceasta de soare, mare, nisip, arome îmbietoare de mirodenii necunoscute, să aibă parte de seri distractive și să mai uite de calvarul psihologic de acasă. De la fiecare de acasă. Oferta turistică include și excursii din care aleg doar una: vizitarea capitalei Santo Domingo. Dinaintea plecării mi-am propus să iau pulsul acestui popor latino-american cu gândul la Cuba care și-a lăsat amprenta asupra unui Hemingway, la întreaga literatură sud-americană, de la Mario Vargas-Llosa la Isabel Allende, la Aruba, Jamaica … oh I wanna take ya to Bermuda, Bahama, come on pretty mamma … ce fac?! Visez din nou. Să mă trezesc din vis? Nu văd ce ce aș face-o. Nu rentează.
Sub soarele Caraibelor, sub ramurile, frunzele și fructele palmierilor și ale unui soi de bananier, citesc și visez. Aflu că aici cresc peste 6000 de soiuri de plante. Am terminat cartea pe care o adusesem de acasă începută și mă gândesc ce să mai citesc. În camera de hotel, pe noptieră, se află Nuevo Testamento, ediție bilingvă spaniolă-engleză. E un bun prilej de a începe să învăț limba lui Cervantes. Cockteil-uri ca pina colada, banana mama, laguna azul marguerita devin răcoritoarele zilnice.
arhiva personală
Zilele trec prea repede, paradisul tropical se îndepărtează puțin câte puțin de noi, cu fiecare clipă savurată din plin. Nostalgia mă cuprinde și melancolia se instalează treptat în suflet. E cald și soare și sunt îmbrăcată în rochie de vară și încălțată cu sandale. În lobby-ul hotelului se perindă sute de turiști, unii sosesc, alții pleacă, fluctuația e mare, la recepție se fac cozi de oameni îmbrăcați prea gros pentru căldura aceea. Autocare și microbuze sosesc din oră în oră în fața hotelului, având fiecare câte un reprezentant al agențiilor de turism. Țara aceasta trăiește din turism și din producția și exportul de trestie de zahăr. Cetățenii sunt urmașii sclavilor din Africa aduși de coloniștii spanioli începându cu secolul al XVI-lea. Neocolonialismul continuă aici ca și în alte țări aflate în „lumea a treia” unde nu există capital propriu. Patronatul industriei turistice se află în țări ca Spania, Statele Unite sau Canada. Doar salariații sunt dominicani.
E seară. Vântul adie încet mișcând ușor frunzele palmierilor. Sosește și microbuzul nostru. Ne îmbarcăm spre aeroport unde, speram eu, voi putea să îmi schimb hainele cu unele potrivite climei din România. Nu a fost timp, bagajele au fost predate rapid, controlul corporal de asemenea și ne trezim îmbarcați în avion, nu înainte de a vizita magazinul duty-free din aeroport, pentru a cumpăra suveniruri. Îmi spun: Nu e nimic, vom primi pături de pus pe picioare și nu îmi va fi frig. Sosim pe aeroportul Otopeni pe o temperatură de 7 grade, eu încălțată cu sandale. Noroc că port un jerseu peste rochie. În bagaj am adus și un borcănaș cu nisip din Caraibe.
Citește și Aveti grija de voi! vacanta urmatoare vine sigur!
