STALIN: Schiță de portret

Psihologia lui STALIN (18 decembrie 1879, Gori, Georgia- 5 martie 1953, Kuntsevo Dacha, Rusia) reprezintă o temă extrem de incitantă de studiu și s-a scris mult în această privință. El a cultivat în general, o rezervă misterioasă față de marele public, preferând să-și păstreze exclusiv pentru sine adevăratele intenții.

Era cu siguranță un om al surprizelor și al deciziilor neașteptate, fiind din acest punct de vedere, greu de colaborat cu el. Nu te puteai niciodată încrede pe deplin în cuvântul său, pentru că nimic din ceea ce făcea nu era gratuit, totul fiind subordonat unor anumite calcule. Probabil că uneori, intervenea și câte un episodic moment al vreunei slăbiciuni, așa cum s-a întâmplat, atunci când Stalin a avut reacții pozitive la solicitările de sprijin venite din partea unor foști colegi din vremea seminarului, sau din partea unor cunoștințe de demult.

În general, în afară de propria-i mamă (pe care o va vizita din ce în ce mai rar din momentul accederii în structurile de vârf ale noii Puteri Sovietice, neajungând nici măcar la înmormântarea acesteia), sau de prima lui soție- este greu de oferit alte exemple prin care să decriptăm un Stalin copleșit de emoții pozitive.

Uimește în întreaga sa carieră politică, șiretenia primară cu care a reușit să se orienteze în climatul de junglă, care caracteriza istoria Rusiei, măcinată de crunte nemulțumiri sociale și violente reacții colective.

Inclusiv printre camarazii lui, Stalin a piruetat cu știință de încercat supraviețuitor al unor străvechi războaie, intuind când să aștepte și când să aplice lovituri decisive și devastatoare. Un maestru al intrigilor specifice bucătăriei de partid, un alt avantaj al său a fost capacitatea de a părea modest și lipsit de ambiții personale. (o adevărată clonă a dictatorului sovietic în spațiul comunismului românesc sub acest aspect- a fost Gheorghe Gheorghiu Dej).

Acest personaj obișnuit din copilărie cu șocurile emoționale, complexat și ascuns, a fost mult timp acceptat și pentru că părea mereu binevoitor față de camarazi, nerefuzând niciun fel de însărcinare de partid. În același timp, se știa că fusese unul dintre inițiatorii unor acțiuni cu totul neortodoxe și riscante, în urma cărora bolșevicii lui Lenin au beneficiat de sume de bani consistente. Cu alte cuvinte, Stalin s-a remarcat la începuturile carierei sale politice complicate și întunecate și ca un autor de jafuri armate, pe care Lenin le consimțea, atâta vreme cât scopurile lor erau acelea de a sluji cauza cuceririi Puterii, de către mica sa armată de conspiratori fanatizați.

Nu exista în acest sens, un executant și un organizator mai temerar, decât gruzinul care prefera mai curând să tacă, să asculte și să-și fumeze în momentele de răgaz celebra-i pipă, urmărindu-și cu maximă atenție preopinenții.

A moștenit Stalin câte ceva din mentalitatea dominantă a poporului gruzin? Unii istorici au răspuns afirmativ la această întrebare, menținând (printre altele) o anumită șiretenie organică, prudența în luarea deciziilor fundamentale și nu în ultimul rând- spiritul de răzbunare. Stalin a dovedit toată viața că nu putea uita și mai ales ierta, nici cea mai neînsemnată neplăcere pe care cineva i-ar fi pricinuit-o.

Memoria sa era prodigioasă și menținea rapid tot felul de detalii ale derulării evenimentelor trecutului. Avea o capacitate mare de a aștepta, alegându-și cu grijă momentul favorabil, când putea acționa necruțător.

Nu cunoștea niciun fel de flexibilizare sau nuanțare și dovedea o mare pătrundere psihologică. Adversarii săi l-au creionat în cele mai negre tonuri posibile, considerându-l mediocru, limitat, lipsit de energie, insistând pe faptul că era sumar sub aspect cultural.

În realitate, viitorul lider al URSS prefera să nu-și expună în public decâ fragmentar, adevărata sa personalitate, poate și pentru că anii tinereții fuseseră destul de duri cu el, iar anumite complexe dobândite de timpuriu i-au modelat un anumit tip de comportament social.

Fizicul său era relativ ingrat, concretizat printr-o înălțime de doar 1,64 metri, cu fizionomia ciupită de vărsat și brațul stâng rigid, în urma unui accident din copilărie. Va fi toată viața un gurmand, dar abia după accederea la Putere va da frâu liber pasiunilor sale gastronomice. În anii tinereții a răbdat adeseori de foame, (mai ales în perioada lungului său exil siberian) când principalul inamic i-a fost frigul extrem.

Mânca cu plăcere pasăre sau rață gătită pe varză, adora borșul și vinurile roșii produse în Gruzia, iar nu în ultimul rând- consuma cantități respectabile de votcă. Nu a fost văzut niciodată în stare de ebrietate. Lent și calm în aparență, părea că nu se grăbește niciodată, dar reacțiile (sau intervențiile sale) apărute ca din senin (mai cu seamă când se irita) erau tăioase, prompte și mărturiseau o intensă cruzime, bine mascată. Una dintre marile calități adaptative ale lui Stalin a reprezentat-o ușurința cu care reușea să-și deruteze preopinenții. Grație acestui talent a fost multă vreme considerat un ins cu totul banal, de un cenușiu exasperant.

În însemnările sale, Lev Troțki recunoaște că Stalin nu-i atrăsese inițial atenția prin nimic deosebit, poate și pentru că nu-l auzise niciodată vorbind în public. I se păruse șters și necioplit, un fel de umbră care se strecura fără zgomot pe coridoarele unde aveau loc întâlnirile și discuțiile dintre membrii partidului lui Lenin. Nici Lenin nu fusese prea impresionat de prima întâlnire avută cu Stalin, deși ulterior va admite că acesta se dovedește din ce în ce mai util intereselor bolșevicilor, prin jafurile sale curajoase, care se soldau cu sume importante de bani, care intrau ulterior în trezoreria echipei leniniste.

Lenin îl numește la un moment dat “minunatul georgian”, admirând promptitudinea cu care Djugașvili (viitorul Stalin) își îndeplinea sarcinile de partid, precum și lipsa oricărei ezitări în a se implica în tot felul de sarcini care i se atribuiau de către fondatorul statului sovietic. Spre deosebire de ceilalți camarazi bolșevici, Stalin venea cu avantajul unui temperament extrem de puternic, care fusese modelat în anii anteriori, într-un spațiu oriental populat cu numeroși oameni cruzi și temerari.

El este practic lipsit de slăbiciuni interioare, de orice tip de sensibilitate, fiind setat pe acțiune practică și scopuri precise, imediate, pentru care se pregătește adesea cu minuție. Are intriga în sânge și o capacitate de disimulare admirabilă, care îl va ajuta în toate situațiile-cheie. Stalin evolua precum un muzician de înaltă clasă, pe coardele sufletelor preopinenților săi, iar sadismul natural care îl caracterizează, îl determină să guste adevărate voluptăți, umilindu-și sau distrugându-și presupușii adversari, mai întâi psihologic și apoi fizic.

El nu ezită să ucidă încă de la primele acțiuni terorist-revoluționare în care a fost implicat și mai târziu îi va mărturisi lui Lenin în chip senin, că va accepta toate sarcinile de această factură, netremurându-i niciodată mâna. (Se referea, desigur, la toate tipurile de acțiuni care presupuneau recursul la teroare).

Va da ordine exemplare de represiune în anii Războiului Civil din Rusia și va dovedi, totodată, o încredere din ce în ce mai mare în propriile sale judecăți și intuiții. Șiret și disprețuitor față de cei din jur, cinic, posesorul unui umor macabru, Stalin își dezvăluia cu picătura sclipirile, uimindu-și interlocutorii, care constatau atunci, că de fapt nu-l cunoșteau deloc pe bărbatul mustăcios și aparent somnolent.

Fostul seminarist fusese unul dintre cei mai inteligenți elevi și își impresionase profesorii, în primul rând prin memoria sa fotografică.

Nu era în acest sens nicio dificultate pentru el în a-și învăța lecțiile, indiferent de complexitatea acestora. Stalin nu era însă dotat cu multă imaginație, capacitățile sale intelectuale evoluând și impunându-se , într-o paradigmă a pragmatismului. Prost vorbitor, va disprețui oratorii înzestrați, atitudine care dovedea și o mare doză de frustrare. În pofida aparențelor nu era un om leneș sau indolent, având un program de lucru riguros. Din anul 1927 (când se consideră că va deține controlul efectiv al aparatului de partid și de stat al URSS) și până la moartea survenită în anul 1953, Stalin a fost un minuțios cititor de documente și rapoarte, dar mai ales un mare iubitor al lecturilor. Cititul îl atrăsese iremediabil încă din adolescență și mai târziu va prefera lecturile cu caracter istoric sau biografic.

Din istorie compara unele fenomene cu realități ale prezentului, încercând să înțeleagă rațiunea deciziilor unor personaje importante. Era în egală măsură pasionat de istoria militară, de specificul și derularea conflictelor militare de-a lungul timpului, iar literatura rusă nu-i era nici ea străină. În privința literaturii manifesta gusturi mai curând clasice, displăcându-i scriitorii cu veleități moderniste. Îi plăceau chestiunile cât mai clare, aflate sub semnul imperturbabil al logicii, unii observatori ai personalității sale considerând în acest sens, că Stalin ar fi avut o minte extrem de rigidă, incapabilă să discearnă nuanțele, ori subtilitățile artistice.

În fapt, nu era vorba despre o rigiditate, ci de o absență a sensibilității proprii. Răceala interioară aproape polară a lui Stalin îl împiedica să manifeste empatie pentru fenomenele care presupuneau întrebuințarea la maximum a imaginației, sau o densitate prea ridicată de emoții.

Cruzimea lui extraordinară se manifesta fără forme exterioare discursive fulminante (precum era cazul personalității lui Adolf Hitler), dar aceasta nu însemna că ea era mai puțin atroce. Hrușciov (care i-a fost succesor) povestea cândva, că Stalin genera în mod paradoxal spaimă și un incontestabil farmec personal. O charismă a Răului, care de multe ori poate fi mai repede remarcată decât charisma ce-i caracterizează pe oamenii cu spirit luminos.

Charisma stalinistă venea din maniera în care posesorul ei știa să le transmită celor cu care interacționa, că au de-a face cu o personalitate dotată cu o autoritate naturală remarcabilă.

De-a lungul vieții, Stalin își păstrează această autoritate naturală, care-l face să nu se înconvoie în fața niciunui preopinent. Nici măcar în relația cu Lenin (față de care a manifestat întotdeauna un respect evident), el nu adoptă atitudinea unui învățăcel umil, sau al unui lacheu, ci- are capacitatea (mai ales în ultima parte a vieții lui Lenin) să-i comenteze unele observații sau decizii, într-un sens de dezacord, nedepășind însă limitele acestui respect.

Pe Troțki l-a urât intens, pentru că a simțit de la început, disprețul minimalizator pe care cel mai talentat condeier al comunismului sovietic îl manifesta față de fostul seminarist. Față de ceilalți colegi de partid, Stalin s-a manifestat întotdeauna cu abilitate, speculându-le slăbiciunile și intuindu-le excelent psihologiile. I-a susținut (ori de câte ori considera că o asemenea atitudine îl avantaja), sau s-a dezis de ei (din aceleași considerații pragmatice), pentru ca atunci când era convins că sosise momentul oportun, să-i trateze cu cinismul cel mai negru. La Casa Memorială din Mexic (acolo unde Troțki a trăit ultimii ani ai vieții sale) există în una dintre încăperi, un tablou care îi înfățișează pe toți colaboratorii cei mai importanți ai lui Lenin, iar vizitatorii constată că după moartea părintelui revoluției bolșevice, unicul supraviețuitor va fi Stalin, toți ceilalți fiind suprimați din ordinele sale.

Se poate pune întrebarea, dacă această cruzime manifestată de Stalin era un indiciu clar al unei dereglări neurologice, pentru că este greu de imaginat ca un om aflat în parametrii normalității medicale, să se poate manifesta astfel.

Bunul simț te îndeamnă să răspunzi afirmativ, dar în același timp, nu poți să nu încerci să te transpui în mintea/psihologia lui Stalin, pentru a-i înțelege natura interioară a unor asemenea decizii.

Din multe puncte de vedere, el a fost considerat (mai cu seamă după 1945) un om profund bolnav, cu reacții de o imprevizibilitate patologică.

Dar dincolo de asemenea judecăți, cinicii ar replica, susținând că monstruozitatea multora dintre măsurile sale pălește în fața realizării cele mai importante a vieții sale: continuarea moștenirii leniniste într-un sens statalo-imperial, prin construirea unei URSS, care își recâștigase statutul de Mare Putere internațională.

*****

N.n. „Eu sunt focul, Rusia e oţelul. Împreună suntem invincibili.”

1953: Moare Iosif Vissarionovici Stalin, în vârstă de 74 de ani. Trupul său a fost mumificat și păstrat în Mausoleul lui Lenin până la 3 octombrie 1961, când a început destalinizarea în Uniunea Sovietică. Trupul lui Stalin a fost îngropat, după aceea, lângă zidul Kremlinului.
Iosif Vissarionovici Stalin ( născut: Ioseb Besarionis Dze Jugashvili, 18 decembrie 1878 – d. 5 martie 1953) din tată georgian și mamă osetină, a fost un om politic sovietic, fost revoluționar bolșevic devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morții lui Vladimir Ilici Lenin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troțki și consolidându-și pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, și după încheierea acestuia, până la moartea sa. Din 1946 a deținut și funcția de prim-ministru al Uniunii Sovietice. Ideologia marxist-leninistă ca interpretare a lui Stalin este adeseori numită și stalinism.