Hibernală

Iarna aceasta nu există
am inventat-o noi, ca să ne putem acoperi trupurile cu ceva.
Am vopsit-o în alb, pentru că păcătuiam cu gândul prea des.
Între noi se făcea zid, împrumutând culori
când de la glasul meu, când de la vocea ta –
fantomatică stare hibernală, fragment de cer
nepricepându-și jalnica făptură.

Ascunde-mă bine în iarna aceasta a ta
ca pieile de șarpe m-am uscat
m-am lepădat de ele ca de o Satană
uite, din mine-a crescut mesteacăn, e numai bun de pus la poartă,
întru mirarea celor de o ființă
”o fată a murit aici, să spunem Dumnezeu s-o ierte”
să nu mă vadă nimeni până la oasele albe…

Și iar am venit să-ți spun de iarna aceasta
pe buzele mele, buzele tale își cern cuminte înghețul
mai caldă e crucea
”să mă săruți dulce, dulce până la sânge”
ți-am angajat un cor cu banii care au prisosit
să mai rămâi aici măcar o noapte
jumătate alb, jumătate neagră.

****************************************************************************************************************

Versurile Andrei Tischer sunt acoperite de o fină tandreţe, dar cu forţă de persuasiune în metafizica ideilor în care sentimentul se înalţă de la tăcere, la „tunet” ce strigă îndoiala, neîmpăcarea, starea „colţului de pleoapă” cu „solzi de argint ai lacrimilor”, după cum se ipostaziază poeta, ca modalitate de transcendere a realităţii pentru a o reconfigura în esența ei. Andra Tischer mărturisea undeva că nu varianta sa analitică este cea mai reuşită, ci aceea a zvâcnirii în forţă spre exterior a propriei fiinţe, la nivelul mental şi sufletesc, al spontaneităţii şi sincerităţii absolute, voluntare, asumate. Cred că lucrurile aparent simple au o anume complexitate, de aceea pot observa o poetă în mantia filozofului care pune întrebări sau în pelerina autorului postmodern, a gânditorului ce pune preţ pe energiile ce configurează universul interior, reflectat în exterior, precum în antice oglinzi esseniene, într-o istorie sau geografie, o matematică sau anatomie, acele comunicări imaginare cu tot felul de scenarii ale iubirii, prezentate din trei perspective, care ating absolutul ideii de iubire: perspectiva eului liric, actant al iubirii: „îți spun”, repetat: „Mă simt ca o cetate asediată în gândurile tale” îți spun. („Neliniște”); a doua perspectivă a unui „tu” nedeterminat: „mi-ai spus” repetat și el,  imaginat în conștiința eului,  ca într-o visare adolescentină, și a treia, perspectiva celorlalți: la timpul probabil „spuneau nonșalant că nu mă iubești”.

Citiți și Note pe marginea ”Legilor nescrise”

Die Dichterin Andra Tischer  ̶  „eine Humanistin par excellence“