Să facem un exerciţiu până la Anul Nou, de antrenat mintea şi sufletul. Nu, n-am spus că va fi simplu, pentru că are şi el, ca toate încercările, nuanţe indefinibile, relativităţi şi necunoscute. Dar ne va învăţa mai mult decât orice carte de psihologie motivaţională, din acelea, ştiţi voi, de care explodează librăriile şi care ne spun că e atât de simplu să fii fericit, ajunge să-ţi doreşti asta. Ei, dar moda idealismului magic a trecut de vreo câteva aproape sute de ani, între timp a venit şi s-a împământenit societatea tehnologizată, digitalizată, virtualizată. Vă daţi seama ce mult e de atunci?

Încep eu, şi voi îmi veţi spune, la sfârşit, despre ce fel de oameni e vorba şi despre lucrurile pe care ei le practică frecvent, conştient sau nu, ca pe un modus vivensi care le stă ca o haină de împrumut. Pentru că oamenii aceştia se văd. Se simt. Ni se alătură în diferite momente ale vieţii, până la ultima cotitură, când realizăm cât de mult plastic au produs în loc de materie sufletească.

Îi recunoaştem după privirea semeaţă, în primul rând, care îi situează deasupra tuturor, ca într-un joc de-a şoarecele şi pisica, în care ei joacă doar rolul principal, adică purtătorul de mesaj. La orice întrebare, au un răspuns prefabricat, din care înţelegi doar că eşti prost şi dacă ai pus  întrebarea, şi fiindcă nu ai răspunsul încă. Simţi din replica lor că timpul pe care îl consumă cu tine, plus timpul pe care şi l-au petrecut studiind speţa te face dator pe viaţă, plus dobânzi.

Concluzia? Ceea ce ţine de ştiinţa de carte, nu te absolvă de la ignoranţă. Un punct minus pentru tine, pe care îl poţi remedia cu un simplu click sau, mai bine, cu o carte. Sau cu un profesor, care, în virtutea meseriei, va găsi timp şi cuvinte prietenoase pentru a te face să te simţi şi bine şi deştept. Deh, cine nu are unul, să-şi cumpere. Unii se vând chiar pe nimic.

Apoi, desigur, în fiecare om cu care ne intersectăm drumurile zilnice zace câte un egoist (nah, v-am trădat secretul:). Adică omul acela care te-a cântărit din ochi în secunda a doua după ce i-ai întins mâna, să-l saluţi sau să-l ajuţi. Uneori, le-ar vrea pe amndouă, şi atunci îţi prinde ambele mâini într-o strângere călduroasă – atenţie, mascat afectivă, în realitate semn că posesiunea în care ai intrat îţi poate fi fatală.

E omul care ţi s-a strecurat pe sub piele încet, şerpeşte, îţi ştie slăbiciunile şi a înţeles că ele pot deveni atuuri în încercarea de a te imobiliza. Emoţional, desigur, pentru că doar aşa te poate subjuga şi, ceea ce e mai important, te poate pune la lucru pentru el. Cere-i o mică favoare în schimb. Vei vedea că nu are resurse: timp, spaţiu, mijloc de deplasare, orice şi nimic, oricât ar fi nimicul de mic, nu are nu ştie, n-a văzut.

Te cruceşti cât de simplu poate fi să arunce cu câte o palmă din asta pe obrazul tău. Păi, bine, n-am fost eu bun cu tine?Nu te-am ajutat când ai avut nevoie?

Se uită la tine cu ochi mari şi neprefăcut de sinceri: Şi ce, acum îmi scoţi ochii?

Exerciţiul de indentificare a fost destul de simplu, mai ales că v-am şi servit răspunsul. Acum vine greul, ca în orice experienţă. Acum vin, de fapt, întrebările şi viitorul. Ce e de făcut? Poţi să eviţi astfel de oameni? Nu, ar fi greşit să crezi că oamenii îşi dau arama pe faţă de la început.

E nevoie de timp şi de consecvenţă în arta manipulării adevărului. Şi dacă ajungi să eviţi sau să ignori oamenii, ai putea fi pregătit să trăieşti în solitudine? Hmmm, n-aş zice că ne putem asuma să ne ciuntim personalitatea, refugiindu-ne din calea răului social. Şi atunci? Poate că individualismul unora te poate face să te înstrăinezi de lume, dar atunci pentru ce mai lupţi? Nu cred că există oameni altruişti 100%, nici superoameni. Fiecare dintre noi suntem un mix de bine şi rău, în diferite proporţii.

Altă întrebare: cam cât te-ar costa să-i spui omului verde în faţă ce crezi despre el? Că ar face bine să se schimbe el, cel care nu are valori, mai bine decât să te schimbi tu, care ai crezut în oameni? Să veniţi undeva la mijloc, acolo unde tu să-ţi recuperezi investiţia şi el să înveţe respectul faţă de celălalt, care nu e nici mai prost, nici mai slab decât el.

Poate învaţă că în fiecare om se ascunde o mică fiară bântuită de frustrări nespuse, neasumate, neconştientizate, care stă în aţipire până când simte miros de carne proaspătă?

Nu e simplu deloc, dar asta v-am spus-o de la început. Calea n-o veţi găsi decât voi înşivă sau însevă. Eu, pentru mine, mi-aş dori ca în anul ce vine să pun capăt oricărui compromis. Să nu mai las cuvinte înapoia buzelor ferecate, chiar dacă voi fi catalogată drept rea, cinică sau brută.

Şi apoi, vorba ceea: Qui amat bene, punit bene. Cine iubeşte mult, pedepseşte aspru. Dar asta e deja altă discuţie care merită încercată, precum marea cu degetul. Dar măcar agităm nişte spirite, încă treze. Simt că mai sunt câteva pe aici, iar pe mine instinctul nu m-a trădat niciodată.

Pe mâine, cu alte întrebări şi alte soiuri de oameni.