Tudor Arghezi nu este, structural, un poet liric. Domeniul său e cel al cuvintelor asupra cărora își poate răsfrânge darul de poet-artizan (homo faber), uneori nepoetice, dar cu mare capacitate de a se revigora din punct de vedere semantic.Exercițiul lingvistic nu este nici pe departe unul facil, pentru că el „trudește” până la epuizare, în căutarea „slovei de foc” care, îmbrățișând „slova făurită” se regăsesc într-o nuntă sacră, într-o hierogamie a cuvintelor, în „carte”, după cum sună versurile din cunoscutul poem „Testament” sau chiar, înainte de el, din arta poetică sugestiv și profetic intitulată „Rugă de seară”, manifest poetic cu valoare existențială:

„Să-mi fie verbul limbă
De flăcări ce distrug,
Trecînd ca șerpii cînd se plimbă ;
Cuvîntul meu să fie plug.
Tu, fața solului o schimbă,
Lăsînd în urma lui belșug.”

Spunea „vreau cuvântul dur, ca să mi se împiedice în pană” sau „Un cuvînt numeste, alt cuvînt îl pune în mișcare, un alt cuvînt îi aduce lumina. Un cuvînt cîntăreste un miligram si alt cuvînt poate cîntări greutatea muntelui răsturnat din temelia lui si înecat în patru silabe. Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele si cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvînt se face ziuă si alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sînt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te linistesc ca răcoarea; te otrăvesc ca buretii sau te adapă cu roua trandafirie. Chimia aplicată la culori si parfume este o copilărie, comparativ cu magiile foarte vechi, pe care le realizează cuvintele, de la primele cîntece si basme despre dumnezeu si om…” („Scrisoare cu tibișirul”).
Astfel, creatorul are proprietăți demiurgice, pentru că „numai Christ și poetul au putut fi răbdați să calce pe mare”. Cum procedează el, atunci? Ca un restaurator de lumi, prin cuvinte care declanșează imagini și, din suplețea lor lingvistică, devin, într-un anumit context, producătoare de sensuri profunde, perfect explicabile nu doar mitologic, ci și psihanalitic. Un mic exercițiu de ceea ce se cheamă de-construcție hermeneutică:

„Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe poteca solitară,
De departe, simt un jind
Şi-as voi să mi se pară.”

                                                                                           „Melancolie”

tumblr.com

La prima vedere, versurile anunță un pastel erotic, exprimat cu mijloace ale unei imagistici simbolice de-a dreptul fruste: întâlnirea leagă două perspective temporale cu semnificație afectivă, stea,  elementele  primordiale conturează o cosmogonie erotomorfă în care iubirea devine factor generator, spațiul capătă întruchipare edenică (amintind, desigur, de „Lacul” eminescian dar și de cel al lui Lamartine), de asemenea, sunt prezente antinomiile funciare universale (terestru-celest, yin și yang, principiul masculuin-principiul feminin), ceea ce duce la ideea că dragostea e forța care unește contrariile (coincidentia oppositorum). O lectură în cheie de interpretare simbolică, pe substrat mito-poetic, care nu pune probleme lectorului.
Câteva observații însă, pentru lărgirea perspectivei:
– opțiunea pentru sememul „ceas”, nu „oră” nu e întâmplătoare: se spune „ceasul al 12-lea”, așa încât e vorba despre momentul zero în care lucrurile capătă formă și sens, nu e o oră oarecare, în niciun caz în registru uman, ci arhetipal. Refacerea androginului presupune eliberarea de chingile umanului și transcende, ca durată metafizică, orice determinare în concret.
– lacul care „se tulbură” e imaginea subconștientului „afectat” de emoția întâlnirii (mirajul ei, mai degrabă – pentru că înseamnă un descensus ad inferos, în infernul și nedeterminarea din noi, sediul trăirilor sublime, purificate, esențializate). Nu poate fi explicată în termeni comuni, mai degrabă se pune problema unei experiențe extatice;
– tulburarea „în fundul lacului” accentuează profunzimea sentimentului erotic, capabil să ajungă în spațiile ultime ale sufletului, care se spiritualizează treptat (ceasul produce tulburarea care e văzută procesual, într-o dinamică infailibilă – dar pare cunoscută, dintr-o experiență anterioară, atavică – de aceea propuneam simbolistica androginului – prin forța acelui „când”- moment exact al revelației, presimțite și imaginate ca atare);

– care ar putea fi semnificația verbului așezat în incipitul primei strofe? „Am luat ceasul de-ntâlnire”? Are sens de posesie, de asumare, de integrare în ființa eterică a universului, de contopire cu Marele Tot? Cu siguranță, în acest caz, fiecare lector va avea propriul punct de vedere, ceea ce confirmă teza lui Umberto Eco privitoare la Opera aperta, adică la acea calitate esențială a creației literare de a se preta unui număr infinit de interpretări, dată fiind deschiderea spațiului semantic oferit de polisemie sau de prezența simbolurilor plurisemnificative;
– interesantă ambiguitatea: „perdeaua subțire” e a lacului sau a ceasului? dacă e a lacului, se referă la suprafața care sclipește precum o fantomatică fata morgana. Cunoscându-l pe Arghezi, aș merge pe ipoteza ”perdeaua subțire a ceasului”, pentru că duce cu gândul la efemeritatea clipei de grație, iar imaginea artistică e capabilă acum de reverberații ample la nivelul sensului. Întâlnirea produce senzația cosmogoniei, dar momentul e fulgurație, asemeni vălului Mayei. (perdea, văl… care ar fi diferența?)

– între „dor” și „jind” se întinde întreaga istorie a eroticii, între impulsul primordial, arhetipal, și intensitatea sentimentului prezent, a tensiunii emoționale provocate de momentul întâlnirii. În erotica argheziană, iubita, ca și Poezia, e „logodnică de-a pururi, mireasă niciodată”, pentru că împlinirea aduce cu sine intrarea în babal și, prin urmare, nostalgia a „ceea ce ar fi putut fi” dacă n-ar fi fost… între realitate și tânjire, Arghezi optează întotdeauna pentru cea din urmă, de aici și prezența în text a sentimentului nostalgiei paradisiace: „și-aș voi să mi se pară”… Așteptarea „câtă vreme n-a venit” oferă spiritului dimensiunea lui cosmică, pentru că „orele” se aglutinează în eternitatea ființei care se proiectează cosmic: ce metaforă extraordinară a ieșirii din timpul uman! „Orele şi-au împletit/Firul lor cu firul mare.” Firul roșu, firul destinului care unește ființele, „de departe”. Legătura omenească – aceea concretă, fizică, este perisabilă, pare a traduce metafora argheziană, pe când cea metafizică este sentiment pur și emoție necontrolată, prin urmare autentică. Un fel de „nuntă în cer”, ca să-l parafrazăm pe Eliade.
– imaginea din versul final e ambiguă, de asemenea: ivirea stelei de seară (un posibil Luceafăr) pare sclipirea unui ac (sau a unei lame) care străpunge momentul înserării. Dacă ne referim la perdeaua ceasului, steaua poate căpăta sensul Destinului („a fi cu stea în frunte” – expresie binecunoscută) care însoțește facerea lumii. „Petrecerea acului” poate fi înțepătura – durerea, mala suerte, dar poate fi și „împodobirea” voalului…

Între aceste interpretări, se cern cititorii, și, desigur, destinul nostru, al tuturor.

Ascultați vocea lui Tudor Arghezi aici.