Săraci lipiţi nămolului
Mihail Medrea
Toţi colegii mă blamează. Când i-am spus redactorului-şef că nu pot să merg acolo, pe Valea Secaşului, acesta nici nu m-a ascultat până la capăt.
– Să treci pe la contabilitate să-ţi ridici delegaţia şi avansul.
Am rămas în faţa biroului său, aşteptând. Şi n-a mai urmat nimic. Redactorul-şef parcurgea febril vraful de materiale din faţa sa.
– Vă rog…, domnule redactor-şef…, ăăă… ştiţi…, nu pot… ăăă… să merg acolo.
Bătrânu’ m-a privit ca pe o ciudăţenie a naturii.
– Ai spus ceva?
– Nu vă supăraţi… ăăă, dar…, ştiţi…, din motive cât se poate de… ăăă… obiective…
– Anume?
N-am putut să-i răspund imediat. Ezitam.
– Îţi dau io «motive obiective» de n-ai să le poţi duce!
Era cătrănit rău Bătrânu’. Pe drept cuvânt. Un gazetar nu-şi poate permite să refuze un subiect important. Mai ales unul ca ăsta – inundaţiile. Dar de unde să ştie redactorul-şef ce motive mă împiedică? Cum aş putea să-i explic?… Şi, oare, m-ar putea înţelege cineva? Poate doar părinţii mei. Însă nu mai sunt de mult puştiul care se juca pe malurile Secaşului, printre sălcii.
…da, toţi colegii din redacţie se uită ponciş la mine. Sau mă iau peste picior. Mă cred un laş. Până şi Roxana, care i-a cerut Bătrânului să meargă ea, acolo, în locul meu. Şi mă scoate din minţi gândul că Roxana va fi acolo cu libidinosu’ ăla de Gicu-fotografu’, care de mult îi dă târcoale. Când am încercat să vorbesc cu ea, mi-a râs în nas.
Bătrânu’ mi-a spus franc:
– Ai noroc că până acum ţi-ai văzut de treabă, altfel te dădeam afară cu picioare-n fund! Aşa, ştii ce te aşteaptă…
Sigur că ştiu: trei luni la corectură. Şi-mi place, Doamne, cât de mult îmi place gazetăria! Până în dimineaţa asta eram în stare de orice, numai să prind un subiect tare. Atunci nimic nu mai conta pentru mine. Nici măcar Roxana. Iar pe ea chiar o excita asta. E între noi o competiţie dură, care pe care, pentru vânarea celor mai explozive informaţii. De exemplu, ea a prins subiectul cu otrăvirea nevestei lui Fânar. Iar eu, tripla crimă din Tocile. Apoi, ea a fost pe fază când s-a dat lovitura la banca Excelsior. Era rândul meu. Şi am dat chix. Degeaba i-am spus Bătrânului :
– Domnule redactor-şef, trimiteţi-mă oriunde în altă parte, în Banat, în Buzău, sau în sud, în Prahova, că nu doar pe Valea Secaşului au fost şi sunt inundaţii!
El m-a privit scurt şi mi-a spus:
– Secaşiule, îmi poţi formula, într-o singură frază, motivele care te împiedică să te duci acolo?
Am încercat. După câteva minute, Bătrânu’ m-a oprit.
– N-am priceput nimic. Presupun că ai, într-adevăr, motive bine întemeiate. Dar jurnalistica nu se face cu justificări şi crize existenţiale, Eu am nevoie de informaţii. Iar pe Valea Secaşului s-au petrecut lucruri suspecte. Se poate face o anchetă «de milioane», fiindcă acolo ceva nu e în regulă. O simt. Îţi spun drept, mă bazam pe tine. Aşa, o trimit pe Roxana, numa’ că ea are un stil prea poetic, prea cu floricele. Aveam nevoie de tine, Secaşiule. Şi-acum, gata. După-masă, la cinci, te prezinţi la corectură! Altfel…
Altfel erau toate, dacă… Dacă nu amânam atâta revenirea în oraşul natal. Secaşul e un orăşel transilvan tipic. Dar pentru mine e cel mai frumos din lume. O gură de rai, cum spune balada. Ca un făcut, deşi de vreo câţiva ani mi-am tot propus să merg acasă, mereu intervenea câte ceva care să mă împiedice. Dacă părinţii nu s-ar fi mutat şi ei în metropolă, să fie mai aproape de sora mea, Tia, şi de cele două fetiţe ale ei, desigur că n-aş fi amânat atâta.
Mi-era tare dor de orăşelul meu. Şi mereu amânam să-l revăd. Ba aveam de dat vreun examen, ba m-am luat îmbolnăvit, ba mergeam la mare… Ultima dată, pe când eram pe punctul de a merge acolo, mi s-a ivit ocazia de a-i vizita la ei acasă pe prietenii francezi pe care i-am cunoscut imediat după aplicaţia din decembrie, când au venit cu ajutoare. Ce fraier am fost, puteam să obţin uşor o bursă în Franţa… Şi-apoi? Apoi, vedeam eu ce fac, m-aş fi descurcat, ca şi Cioran. Dar eu m-am înapoiat (sic!), voiam să-mi termin studiile. A mai fost şi frenezia Pieţei Universităţii, după care m-a cuprins beţia electorală; aveam de câştigat lupta cu inepţia, ehe, multe mai erau de câştigat în România… Doar eram o naţiune renăscută! Şi castrată. Rapid. În 13-15 iunie 1990.
Mda. Atât am amânat întoarcerea în orăşelul natal, până când a devenit imposibilă, monşer. Acum nu mai am ce să caut acolo. Apele Secaşului au măturat lumea aceea în care nu se-ntâmpla nimic. Puhoiul a surpat totul în cale. A rămas în urmă vălmăşagul: case năruite, grădini şi livezi nimicite, arbori prăvăliţi, animale înecate, oameni înspăimântaţi şi săraci lipiţi pământului. Adică, nămolului. Zeci şi sute de tone de nămol, amestecat cu bolovani şi pietriş. Blestematul de nămol care, iată, la propriu, poate să-mi mânjească până şi gândurile despre oraşul natal. De aceea, nu mă mai pot întoarce, cel puţin deocamdată, acolo. Trebuie să-mi salvez măcar amintirile.
Sursa imagine
Citește și This is the end my friend
