Road to Hell – povestea Chris Rea
„Ambiția mea, cu mult timp în urmă, a fost să devin scriitor și compozitor de muzică de film. Apoi am făcut compromisul să scriu cântece pentru o trupă și să cânt la chitară. Apoi, la o audiție, nu a apărut cântăreața, iar eu eram singurul care știa cuvintele. Asta a fost – bingo! Viața a luat un curs diferit.”
Chris Rea (Christopher Anton Rea), compozitor, chitarist, pianist şi vocalist de rock şi de blues, s-a născut la 4 martie 1951, în Middlesbrough, fiind unul dintre cei şapte copii ai unei familii catolice, cu tată italian şi mamă irlandeză.
Atras de blues, și-a cumpărat prima chitară la vârsta de 21 de ani și a adoptat tehnica slide guitar, specifică acestui stil. Peste timp a ajuns să fie comparat, datorită solo-urilor sale măiastre, cu Mark Knopfler şi Eric Clapton.
Albumele care aveau să-i aducă consacrarea definitivă sunt The Road to Hell (1989) – care a ajuns până pe locul întâi în topul albumelor, iar single-ul care-i dă titlul a intrat în top 10 (albumul conţine şi minunata baladă Tell Me There’s a Heaven) și Auberge – care a atins cea mai înaltă poziţie în clasamentul albumelor.
Road to Hell
Rea a scris Road to Hell în timp ce era blocat în trafic pe autostrada M4 care face legătura între Londra și coasta de sud-vest.
În această melodie Rea împărtășește o epifanie, realizând că, de fapt, alegerile proaste sunt cele care l-au lăsat blocat în trafic. Se luptase financiar ani de zile înainte de a-i merge bine – datorită albumelor care au vândut milioane: On the Beach (1986) și Dancing with Strangers (1987), iar când a intrat în bani, a făcut lucrul sensibil: a cumpărat o casă pe țărmul englezilor și a început naveta la Londra.
S-a dovedit a fi o nebunie.
Pasiunea pentru aventură combinată cu un stil de viață alternant, între izolare și gloată, era într-adevăr iadul. Și-a dat seama în acel moment că trebuie să se desprindă de acel drum.
Sensibilitate
Reporter: Povesteşte-mi un pic despre stilul absolut neconvenţional de turnee.
Chris Rea: Regula generală este 3 zile de concerte, o zi liberă acasă, niciodată mai mult de o săptămână plecat de acasă. Mă costă mult mai mulţi bani, cam cât un Ferrari de colecţie în garajul cuiva, maşină pe care nu o voi avea niciodată din acest motiv, dar cred că este un preţ corect pe care-l plătesc. Asta vreau să fac. Nu încerc să fiu un exemplu moral, nu încerc să fiu bun, pur şi simplu asta îmi doresc. Chiar îmi iubesc soţia, şi nu o spun de dragul de a o spune. Şi chiar vreau să o văd de câte ori pot.
Baladele Josephine, dedicată primei sale fiice și Julia, scrisă pentru cea de-a doua, sunt adevărate încântări muzicale.
A șaptea artă
A reușit, totuși, să-și atingă și acest vis. Astfel, în 1996 a scris scenariul şi a compus coloana sonoră a filmului La Passione, o dramă inspirată din propria copilărie şi adolescenţă care spune povestea copilului unui imigrant italian, producător şi vânzător de îngheţată, pasionat de cursele de maşini şi de un celebru pilot, mort într-un accident de pe circuitul Monza.
Toate se împletesc – Chris Rea este şi în viaţa de zi cu zi un mare fan al curselor cu maşini de epocă. A deţinut mai multe modele de Ferrari şi Lotus, cu care a şi concurat pe câteva circuite.
Dacă în La Passione a avut doar o scurtă apariţie, în comedia Parting Shots, din 1999, a fost distribuit în rolul principal. Personajului jucat de Rea i s-au mai dat doar şase săptămâni de trăit în urma diagnosticării cu cancer. Ceea ce, mai târziu, s-a dovedit a fi o ironie sinistră. În anul 2000, a fost diagnosticat cu cancer pancreatic.
„Am noroc să fiu în viață. Sunt una dintre cele doar 40 de persoane care au supraviețuit intervenției chirurgicale pe care am avut-o, iar când ai fost atât de aproape de moarte, reevaluezi ceea ce este cu adevărat important pentru tine – și nu are nicio legătură cu faima și banii.”
Pictura
Chris a promis atunci că, dacă se va recupera, se va întoarce la pasiunea sa din tinereţe – bluesul. Au urmat astfel mai multe albume, iar colecţia Blue Guitars, care conţine 11 CD-uri totalizând 137 de piese inspirate din blues-ul clasic, are ceva care mai adaugă o fațetă artistului: pe coperta fiecărui CD este câte o pictură semnată Chris Rea!
Chris Rea a decis donarea picturilor sale, după ce a ascultat un anunț la radio despre organizatia caritabila Refuge care susține campanii împotriva violenței în familie:
„Eram pe drumul spre Silverstone pentru a testa o masină veche de curse și aveam numeroase dezbateri cu privire la ce ar trebui făcut cu picturile din cartea „Blue Guitar”. Atunci, la radio am auzit o știre despre această organizație caritabilă și despre faptul că nimeni nu dorește promovarea sa. M-am gandit că cea mai bună decizie ar fi să ofer lucrările mele spre a fi licitate, toate câștigurile urmând a se duce spre această fundație.”
Picturile donate de Chris Rea au fost publicate pentru prima dată în 2005, în cartea „Blue Guitars” lansată alături de albumul cu același nume.
Road Songs for Lovers
În anul 2016, Rea a suferit un accident vascular cerebral care i-a afectat vorbirea, mişcarea braţelor şi a degetelor. Bătrânul și formidabilul blues-rocker a reuşit însă o recuperare rapidă, a revenit în studiourile de înregistrări și a pregătit cel de-al 25-lea său album de studio, Road Songs for Lovers, pe care l-a lansat în septembrie 2017.
Lui Rea nu îi plăcea să stea în trafic, dar se pare că tocmai acest inconvenient i-a oferit inspirație pentru melodiile sale, albumul Road Songs For Lovers fiind construit din piese pe care le-a scris observându-i pe ceilalți aflați în situația sa – călătorind, veșnic pe drum. Cuplurile aflate în mașini și în povești de dragoste constituie miezul romantic al acestui album sensibil.
https://www.youtube.com/watch?v=QCCa8AlV9M4
Eu şi tu – eterna călătorie
„Iubirea a venit spre noi atât de uşor
Blocată într-un timp îndepărtat
Cântece de drum pentru îndrăgostiţi
Un vis care cândva s-a împlinit
Cântece de drum pentru îndrăgostiţi
Eu şi tu”
Citește și (Dacă) mâine nu vine niciodată
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
