mon amour
în duminica asta neagră
ni se psalmodiază despărțirea –
clopot ruginit izbind apusul de răsărit
până secundele fericirii
ni se scurg între pleoape
mon amour
aș fi vrut să fiu mica ta japoneză
să merg tăcut în urma ta
ținându-ți trena tristeții
dar am picioarele prea mari
nu încap în condurii inocenței
și ritualurile sunt acum desuete
mon amour
ai vrut să fiu o ploaie tăcută
care te curăță de moarte
epidermă translucidă
peste spaimele tale
dar nu știu să fiu decât furtună
și te-am îmbrăcat mereu
doar cu o rană vie
mon amour
toamna ne geme în vene
septembrie începe și se termină
cu țipătul unui cuvânt
înjunghiat în spate
am fi putut fi o sonată a lunii
a unui pian plutind în mare
mon amour
am fi putut…
dacă noaptea nu s-ar fi prăbușit
brusc
peste clape
