„Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate”, spunea Mircea Eliade, referindu-se la acea solitudine făuritoare, în care omul se caută pe sine încercând să precizeze punctul moral al devenirii sale, punându-și în valoare propria gândire, calitate pe care Blaise Pascal o considera însăși „măreția omului”, înțelepciunea.
Laureat al Premiului Nobel în 1913, „în temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete și frumoase, prin care, cu un meșteșug desăvârșit, a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezești, o parte integrantă a literaturii occidentale”, Rabindranath Tagore (7 mai 1861, Jorosanko, Calcutta – 7 august, 1941, Calcutta), supranumit „Profetul Indiei moderne”, aparține renascentismului bengalez, aducând „suflul nou al renașterii în literatură”.( Mihai Martis, „De la Bharata la Gandhi”, „Civilizație, istorie și cultură indiană”, ESE, București, 1987, p. 307)
Poet și filozof, Rabindranath Tagore își pune întrebări existențiale firești despre repere fundamentale ale condiției umane, iar răspunsurile dau măsura sensibilității și profunzimii reflecțiilor sale, prin care își tezaurizează înțelepciunea în propriul suflet. Despre Tagore s-a spus că a ajuns la nivelul lui Shakespeare, Pușkin sau Dante, prin scrieri în care propriile noastre trăiri răzbat. Scriitor prolific, el ne-a lăsat peste o mie de poezii, zece romane, o sută de povestiri scurte, peste două mii de cântece, inclusiv Imnul Indiei ; a scris piese de teatru, eseuri, cu tematică socială, politică sau religioasă.
În „Sadhana”, lucrare ce cuprinde opt eseuri despre desăvârșirea vieții, prezentate mai întâi studenților de la Harvard, Tagore face referire la esența credinței sale :
„Iubirea este apogeul conștiinței. Noi nu iubim pentru că nu înțelegem, ci mai degrabă nu înțelegem pentru că nu iubim. Iubirea este semnificația finală a orice există împrejurul nostru. Nu este doar o simțire; este adevăr, este bucuria care stă la temelia creației. Prin ridicarea conștiinței la iubire și extinderea ei către lume putem obține comuniunea cu această bucurie nemărginită. Iubirea se dăruiește pe sine prin daruri nesfârșite”. (Rabindranath Tagore, „Sadhana. Desăvârșirea vieții”, traducere de Dana Sugu, Editura „Casa Cărții de Știință”, Cluj-Napoca, 2009, p. 83).
În poemul Eu sunt, Rabindranath Tagore are viziunea asupra vieții transfigurată metaforic într-o „călătorie” ce se derulează afectiv în coordonate de timp, care, deși relativ, este perceput „lung”, în orice caz îndestulător cunoașterii poetice a sinelui, și, pe de altă parte, în coordonate de spațiu, trasând imaginar liniile carteziene ale aflării punctului idealității sinelui ce se dorește descoperit în acest parcurs liric reflexiv.
Spirit contemplativ și reflexiv-vizionar, poetul caută răspuns unei întrebări neformulate , dar presupuse, sugerate : exist eu? El are conștiința ab initio a apartenenței la acest univers, ca element constitutiv, într-o viziune de anvergură cosmică : „am ieșit pe aripile primei raze de lumină”, prefigurându-și natura solară, divină, prin naștere.
EU SUNT
Timpul călătoriei mele este lung;
calea pe care o am de străbătut este fără sfârşit.
Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi mi-am urmat drumul prin singurătăţile lumilor,
lăsând urma mea pe atâtea stele.
Calea cea mai lungă mă aproprie cel mai mult de tine
şi modularea cea mai întortocheată este tocmai cea care duce
la perfecta simplitate a acordului.
Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte
de a ajunge la a sa.Trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară
pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.
Lăsat-am ochii să rătăcească departe , înainte
de a-i închide şi de a spune: Tu eşti aici.
Această întrebare , această aşteptare
se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi cufundă lumea
sub valul acestei certitudini: Eu sunt.
Pe linia verticală (ordonata), poetul punctează ideea de sideral în existența sa trecătoare lăsându-și „urma prin atâtea stele”, figurând simbolic unicitatea, singularitatea, înălțimea idealului său în univers, dar și dorul de a lăsa „urme”, aspirație general-umană, desigur.
Pe linia imaginară a orizontalei terestre (abscisa), el identifică și marchează punctele recognoscibile existențial : „o cale fără de sfârșit” a cunoașterii și trezirii conștiinței pe trepte înalte, multiplicată în „calea cea mai lungă” spre „tine”, până la a ajunge, oximoronic, de la „cea mai întortocheată” cale, la „perfecta simplitate” a iubirii absolute ce desăvârșește ființa . „Este simplu să fii fericit, dar este greu să fii simplu” spunea Eckart von Hirschhausen, iar Tagore pare a fi aflat coordonatele simplității, numită printr-un superlativ „perfecta simplitate”.
Idealul ce trebuie atins, numit simbolic, „poarta sa”, nu a altora, este punctul moral al conștiinței de sine, aflat la întretăierea imaginară a realităților configurate simbolic pe orizontala terestră și verticala teluric-astral, un punct configurat în zona pozitivă a infinitului, transfigurând în cunoaștere poetică toate „porțile lumii”, „toate lumile din afară” , depărtări și rătăciri sau tatonări în problematica Eului prin care el accede spre sine, la aflarea „templului” celui „mai lăuntric”, metaforă-simbol pentru ideea de complexitate și frumusețe a sufletului, de măreție și mister a ceea ce înseamnă umanitate, gândire, știință despre sine, iubire.
Poetul are viziunea unui arc de cerc, precum un curcubeu , ce pornește din astral scurgându-se în „singurătățile lumilor”, cercetate și ele, poziționându-se pe această linie și intrând în propriul templu, ca moment al aflării / trezirii conștiinței sinelui celui mai înalt, la un moment dat.
Finalul poemului proiectează un răspuns liric în aceeași imensitate a lumii, într-un imagism copleșitor al lacrimilor a sute de fluvii ce scufundă lumea sub valul certitudinii : „Eu sunt”în/ prin iubire, așadar exist, mă aflu cu certitudine în acest univers, acolo unde glasul conștiinței șoptește „tu ești aici”, eu și tu, acesta este Întregul armonios, o zonă a împlinirii ființei. Acesta ar fi răspunsul căutat, un adevăr la care poetul meditează îndelung într-o lume duală, cu lumini și umbre, cu realități concrete și abstracte, cu înălțimi și căderi, cu îndoieli și certitudini. Drumul inițiatic este fără sfârșit, în multiplicitatea lumilor și a singurătăților, apropieri și îndepărtări de acel dorit „acord” sau armonie, labirint al existenței, cu rătăciri și multiple porți metaforice de ieșire/ salvare, din care doar una duce spre lumină, spre sinele cel mai înalt… iar Poezia rămâne ceea ce a fost : cunoaștere.
Citiți și despre Întâlnirea lui Rabindranath Tagore cu Albert Einstein.
M-am născut într-o zi de duminică, în miezul ei și-n miezul iernii, cu nămeți înalți, cât casa, îi percepeam albaștri, de aceea albastrul mă fascinează și acum. Și miezul mă fascinează, miezul cuvintelor și al ideilor ce vin la mine pe rând ca într-un puzzle al vieții, cu mult albastru din sevele cerului de suflet, de văzduh, de lacrimă…
