<p>SenzaÈia de gară părăsită, după plecarea trenului, undeva în noapte. Câteva felinare spălăcite, miros de Èine încinse Èi asfalt topit. Cu toÈii am trecut pe acolo, doar că unii o recunosc mai greu. AlÈii găsesc curajul de a scrie:</p>
<p class="pq" style="text-align: center;"><em><strong>Cu toate mizeriile şi nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate.</strong></em></p>
<p>Niciodată nu suntem pregătiÈi să luăm viaÈa în piept, să-i facem dreptate sau să ne războim cu ea, pentru că suntem puternici, nu-i aÈa? ToÈi psihologii ne spun că omul e singurul capabil să-Èi hotărască soarta, fără să ia în calcul faptul că <em><strong>ne facem planuri pentru viaÈă, iar ea e dirijată de întâmplare.</strong></em></p>
<div class="" data-block="true" data-editor="1vhn" data-offset-key="d7314-0-0">
<div class="_1mf _1mj" data-offset-key="d7314-0-0"><span data-offset-key="d7314-0-0">„<em><strong>Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili, chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.</strong></em></span></div>
</div>
<div class="" data-block="true" data-editor="1vhn" data-offset-key="22jrn-0-0">
<div class="_1mf _1mj" data-offset-key="22jrn-0-0"><span data-offset-key="22jrn-0-0"><em><strong>Îmi rămâneau doar cărţile. De când mă ştiu, mi-a plăcut să cumpăr cărţi şi sufeream că niciodată n-aveam destui bani pentru asta. Cumpăram chiar mai multe decât reuşeam să citesc. Îmi ziceam că într-o zi voi găsi timp pentru fiecare. În felul acesta, îmi umplusem camera. Stăteam dimineaţa sau seara în pat şi mă uitam la cotoarele lor pe care le ştiam pe dinafară. Pe unele nu apucasem să le deschid niciodată. Pe altele le răsfoisem. Din altele citisem la întâmplare câteva pagini sau câteva capitole. Şi, în sfârşit, pe unele le citisem sau le citisem chiar de mai multe ori. Dar mie îmi erau toate dragi. Dacă mi le-ar fi luat cineva, dacă mi-ar fi făcut curăţenie în cameră şi ar fi scos cărţile mi-ar fi fost îngrozitor de frig. Atâta vreme cât ele erau acolo mă temeam mai puţin. Îmi dădeau un sentiment de linişte relativă, pe care nimeni n-ar fi reuşit să mi-l dea. Şi pe măsură ce relaţiile mele cu lumea, în loc să se clarifice, s-au încurcat şi mai rău, cărţile mi-au devenit şi mai necesare.</strong></em>&#8221; </span></div>
</div>
<p>Ceea ce nu mai Ètiu ei este faptul că fiecare dintre noi are gările lui, care nu seamănă nu nicio altă gară. Haltele lui Èi capătul de linie. Fiecare din noi. Iar peronul&#8230; Salvarea? Opintirea? AÈteptarea fără sfârÈit?</p>
<p style="text-align: center;"><em><strong>Nu m-am priceput nici să călătoresc prin viaţă, nici să iau din ea doar peronul.</strong></em></p>
<p><img class="aligncenter size-full wp-image-42844" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2022/10/db766c03a1bf247bacf45c15b434e921.jpg" alt="" width="564" height="874" /></p>
<p>În definitiv, nu există o carte care să-Èi reveleze atât de multe adevăruri într-un stil atât de limpede, de nesofisticat, fără încifrări specifice filozofilor Èi nici metaforele pline de substanÈă poetică ale scriitorilor. Simplu, aÈa cum a trecut prin venele lui <strong><a href="https://bel-esprit.ro/octavian-paler-si-fiecare-uita-poate-un-singur-lucru/" target="_blank" rel="noopener">Paler</a></strong> Èi s-a scurs pe foaia albă, lăsând în urmă sentimentul curat al unei existenÈe trăite cu folos.</p>
<p style="text-align: center;"><em><strong>Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbrăţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi!</strong></em></p>
<p>Dacă ar fi să ne imaginăm locul în care rămân negrăite toate cuvintele, unde <a href="https://bel-esprit.ro/emil-cioran-in-momentele-cand-iubirea-te-doare-2/" target="_blank" rel="noopener">lacrimile</a> se transformă în fluturi Èi se risipesc pe aripile de vânt ale unei batiste fluturate la plecarea trenului, unde toate întrebările se aÈază cu greutatea lor pe băncile de aÈteptare, unde fiecare treaptă e un oftat, o emoÈie, o aÈteptare, o speranÈă, o dorinÈă, o încredere solidă sau anemiată de promisiuni deÈarte, Èi câte multe altele, nu-i aÈa că ne-am putea imagina o gară unde trenurile vin Èi pleacă fără să se uite la cei care le aÈteaptă sau le pierd fără putinÈa de a mai ajunge la destinaÈie?</p>
<p class="pq" style="text-align: center;"><em><strong>Eu am imaginat gări, peroane şi am trăit aşteptările. Acesta a fost, se pare, destinul meu. Aici l-am văzut limpede, ca pe o tablă de şah. De o parte peronul, de cealaltă parte orizontul. Şi între ele ceasul care mă calcă pe nervi.</strong></em></p>
<p>Èi tot aici, pe acest peron, am ridicat de jos un plic pe care paÈii grăbiÈi ai călătorilor călcaseră fără milă. Câteva foi rupte dintr-un caiet studenÈesc lăsau la iveală un scris mărunt, citeÈ, poate prea citeÈ. Uneori simÈi că faci ceva greÈit, dar nu te poÈi opri:</p>
<p>(Fragment dintr-o scrisoare apocrifă, atribuită, după câteva trăsături stilistice mai evidente, contesei de Mallherbe, născută Anne de Rennaivers)</p>
<p><strong>Provence, le 14 du fevrier, 1873</strong></p>
<p><em>Dragă prietenă,</em></p>
<p>EÈti singura fiinÈă înaintea căreia mă pot dezvălui aÈa cum sunt, în toată frenezia, în toată nebunia – dacă e să mărturisesc cu sinceritate dintru început – în toată această stare de necuprins în cuvinte care a pus stăpânire pe mine în ultimele zile… Dumneata ai fost martora tăcută a <a href="http://www.octavianpaler.ro/" target="_blank" rel="noopener">suferinÈei</a> mele atât de îndelungate, aÈa că ai tot dreptul să afli Èi că acum sunt bine, sunt bine în sfârÈit, probabil că fericirea aceasta pe care mi-a dat-o bunul Dumnezeu a fost pe măsura durerii în care am fost cufundată ca într-un doliu nesfârÈit, mai bine de nouă ani Èi ceva…</p>
<p>Nici măcar nu Ètiu ce sorÈi are această scrisoare de a ajunge în mâinile Domniei tale, pentru că zăpezile acestea nesuferite vor fi o piedică sigură în calea poÈtalionului spre Paris… aÈa cum s-ar putea să nu pot reda în cuvinte tot ceea ce mi s-a întâmplat în ultimele zile, mărturisesc că abia acum, după zile bune, mi-am recăpătat forÈa de a aÈterne pe hârtie toate câte m-au hrănit sufleteÈte în ultima vreme Èi de a mă confesa, în primul rând pentru a le retrăi cu aceeaÈi intensitate (Ètii prea bine că pentru mine scrisul e o a doua natură, o cale de acces către mine însămi, oglinda în care se văd, mărite la dimensiuni enorme, prefacerile prin care trece spiritul meu), în al doilea rând ca un act de reparaÈie morală faÈă de bunătatea cu care te-ai oferit să fii alături de mine în această istorie a unui amor care mi-a schimbat definitiv viaÈa.</p>
<p>Povestea sună aÈa:</p>
<p>În ziua aceea mă hotărâsem să las totul în voia sorÈii, pentru că numai ea mai avea puterea de a influenÈa în vreun fel lucrurile.</p>
<p>N-am fost nicio secundă stăpână pe altceva decât pe sentimentele mele cele mai pure pentru bărbatul care trecuse fugitiv prin viaÈa mea, lăsând urme neînchipuit de adânci, pentru că datele realităÈii mi se păreau mereu alunecoase, ca Èi când mi-ar fi scăpat mereu printre degete deÈi aveam câteodată senzaÈia clară că stăpânesc adevărul.</p>
<p>Fusese chinuitor mult timp acest sentiment al fragilităÈii unei relaÈii care nici măcar nu putea fi definită în termeni reali, ca să nu mai vorbim de vreo afirmare tranÈantă a adevărurilor sale, oricare ar fi fost acestea, bune sau rele…</p>
<!-- WP QUADS Content Ad Plugin v. 2.0.92 -->
<div class="quads-location quads-ad1" id="quads-ad1" style="float:none;margin:0px 0 0px 0;text-align:center;">

</div>

<p>Am rătăcit prin castel găsindu-mi îndeletniciri care să facă aÈteptarea mai uÈoară Èi dorul mai suportabil, aÈa cum se întâmpla, de altfel, în fiecare zi… Trebuia să-mi găsesc ceva de făcut, să pot să-mi scot din minte întrebările Èi răspunsurile care îmi amplificau dureros starea aceea de a trăi într-o dublă realitate, a dorinÈei pe de-o parte, a negării vehemente pe de altă parte, ca o reacÈie firească de autoapărare pe care mintea mea Èi-o antrenase în scopul supravieÈuirii.</p>
<p>Îi spusesem printr-o scrisoare liminară că mă voi afla în reÈedinÈa de vară pentru câteva zile, dar trăiam sentimentul că nu va veni, pentru că aÈa mă obiÈnuise, să se răzgândească exact în momentul în care urma să ne vedem… din ce raÈiuni nu Ètiu, probabil un fel de teamă de urmările pe care o posibilă întâlnire le-ar fi putut declanÈa în sufletul nostru, ascuns privirii celorlalÈi din cauza inconvenienÈelor sociale, sau pur Èi simplu pentru că nu simÈea nimic pentru mine… sau poate că fusesem prea directă mărturisindu-i de atâtea ori afecÈiunea mea neÈărmurită pentru Dânsul… în plus, era la mijloc Èi soÈia care, deÈi nu-l iubea (sau cel puÈin nu arăta acest lucru în faÈa lumii), era o prezenÈă care frângea orice pretenÈie la intimitate Èi libertate a acestui bărbat pe care destinul mi-l scosese în cale, să-mi arate ce înseamnă viaÈa cu adevărat…</p>
<p>TotuÈi, înainte de orele înserării, i-am auzit paÈii ca niÈte bătăi de inimă sonore Èi l-am revăzut – după mai mult de zece luni, acelaÈi om care Èinea în mâinile sale puternice frâiele norocului Èi ale fericirii mele… venise Èi părea emoÈionat, cu toate că Ètia să păstreze foarte bine aparenÈele… ne-am îmbrăÈiÈat Èi toată răceala atâtor luni de cruntă singurătate a pierit într-o secundă… nici nu mai Ètiu dacă l-am cuprins Èi eu în braÈe, oricum n-o puteam face sub privirea atât de circumspectă a valeÈilor de care eram înconjurată… ne-am spus în treacăt vorbe de complezenÈă Èi ne-am hotărât să facem o plimbare cu trăsura până la conacul Montpellier, unde veniseră cu mătăsuri Èi giuvaere niÈte negustori clandestini din Istanbul, tocmiÈi de Duce pentru soÈia lui – desigur, un pretext pentru a fi singuri.</p>
<p>În drum ne-am abătut pe Rue de la Charite, locuinÈa transformată în birou pe timpul iernii, în care se refugia să lucreze în liniÈte, departe de lumea pestriÈă a capitalei Èi de familia care îl solicita fără nici un răgaz. Căldura Èemineului ridicase în aer o atmosferă de catifea violetă în care m-am simÈit, instinctiv, ca acasă.. era un prim pas către regăsire… nu mă pregătisem sufleteÈte pentru nimic, atâta timp trecuse fără să îl văd, fără să îi simt mirosul, fără să îl ating, încât nu mai puteam nici măcar să-mi imaginez cum ar fi să stăm faÈă în faÈă… de asta m-am abandonat fără opreliÈti, fără să mai cuget la ceva, fără să mai gândesc, dar respirând prin toate simÈurile chemarea acelei iubiri care crescuse în ciuda rănilor în care timpul scormonea de atâta timp, cu atâta înverÈunare… îmi amintesc că aveam la gât amuleta din piatră albastră de VeneÈia Èi că, strângând-o în mână, mi-a dat putere… Èi dragostea mea, în care credeam Èi care mă Èinuse vie, Èi mai Ètiu că primul sărut avea gustul acela sălbatic de dor nebun Èi de patimă neÈărmurită, că buzele lui purtau neîntrerupt numele meu, în mii de tonuri, în mii de nuanÈe, ca o certitudine că eu eram acolo întreagă, nu orice femeie, ci eu, doar eu Èi nimeni altcineva… Èi l-am auzit Èoptindu-mi ”VorbeÈte cu mine” Èi că răspunsul meu mut se Èesea în mintea mea, silabă cu silabă, din vocea lui coborâtă din Paradis, dar n-am putut decât să îi spun în gând, în timp ce mâinile mele se agăÈau disperate de carnea lui, acum dezvelită, atât de fină Èi de albă cum nu mi-o imaginasem niciodată: <em>”Important e că vorbeÈti cu oasele în care s-a zămislit vie sămânÈa celuilalt Èi cu toate celulele în care strigă absenÈa lui, aÈa cum condamnatul la moarte îÈi plânge în pumni disperarea, ca să nu-l Ètie nimeni Èi să nu-l vadă lumea… vorbeÈti cu toată pielea ta pe care au rămas neatinse urmele buzelor celuilalt, aÈa cum sărută cel credincios urma stăpânului său, neluând în seamă biciul care i-a zdrelit coapsele cu Èintele lui argintate… vorbeÈti cu credinÈa primului om din care s-a desprins femeia lui de umbră Èi vis, convins că glasul neauzit Èi nelumit va ajunge la sângele lui Èi îl va purta de acolo tumultul inimii tale… Èi va Èti tot, va auzi tot, nu doar acele silabe care nu dor, care nu sfâÈie gura Èi nu Èterg sărutul de carne Èi zid, nu doar cuvinte, ci viaÈa însăÈi, când nu mai poÈi da înapoi pentru că în sfârÈit eÈti acasă numai în braÈele lui…”</em>… corpul meu devenise o poezie pe care o scria trupul lui cu toate mirosurile, cu tot freamătul, cu toată frăgezimea cărnii, cu sângele meu Èi al lui topite în sudoare, cu toate dorurile mele care aduceau în valuri mirosul de tămâie Èi de ambră…</p>
<p>Nu eram o ticăloasă, eram un vas de lut cald pe care mâinile lui îl sporeau în frumuseÈe din Èărâna rece de la începutul lumii Èi n-am avut în minte nicio clipă acel păcat care să mă tragă înapoi… ne reîntregisem, eram un singur corp în care bătea o singură inimă… pe care am ascultat-o, când mi-a adormit în braÈe, odată cu respiraÈia lui din ce în ce mai liniÈtită… în clipele acelea, Ètiam că e al meu, aÈa adormit, Èi i-am sărutat în neÈtire, în disperare, ochii Èi tâmpla Èi faÈa de copil, Èi inima pe care îmi aÈezasem lin obrazul, ca să nu-l deÈtept… l-am privit cu disperarea că n-o să îl mai văd niciodată, n-am miÈcat decât mâna pe care o Èinea în mâna lui Èi o strângea la piept, Èi i-am ascultat pielea Èi i-am sărutat-o, să îi dau puterea pe care numai dragostea adevărată Èi-o poate da…</p>
<p>L-am respirat, aÈa tăcută, să nu-i tulbur liniÈtea de prunc adorat… cine Ètie când aveam să îl revăd? Paradisul nu are repetiÈie, un singur spectacol magnific se dă cu zgârcenie oamenilor, ca să îi simtă gustul Èi să rămână blestemaÈi pentru vecie să îi poarte dorul…</p>
<p>Nu Èi-aÈ fi scris aceste rânduri, prietenă dragă, dacă n-aÈ nutri cu cea mai mare sinceritate acea dorinÈă generoasă ca Èi tu, la rândul tău, să nu te dai în lături când vezi deschise uÈile cele mari ale Raiului, nu te uita înapoi, înaintează cu credinÈa că dragostea te va salva Èi-Èi va orândui cărarea, oricât ai suferi… fericirea e sortită zeilor Èi nu poÈi rata acel ceas în care să redevii ce-ai fost… dar nu uita Èi că în tine stă puterea de a găsi drumul drept spre fericire, chiar dacă ea e hotărâtă dinafara ta, de mâini străine, adu-Èi aminte de gustul acela sălbatic de iarbă tânără Èi de pământ crud din care ai muÈcat la prima întrupare Èi de parfumul nemaiîntâlnit al adorării… o dată în viaÈă trebuie să fii zeu, să-Èi bea muritorii apă din palme Èi să se minuneze de frumuseÈea ta… ”</p>
<p>Aici scrisoarea se întrerupe Èi alte fragmente, cel puÈin formula de încheiere, s-au pierdut definitiv, sau poate că nici n-au fost scrise… poate că au rămas undeva, pierdute prin suflete care s-au căutat Èi s-au întrupat într-o singură nemuritoare fiinÈă… sau poate că…</p>
<p style="text-align: center;">În loc de final:</p>
<p style="text-align: center;"><em><strong>Mi-am dat seama că ţipetele există. Însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om, trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare. Şi deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Ţipătul a ajuns la limitele lui şi s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el.</strong></em>
<div class="saboxplugin-wrap" itemtype="http://schema.org/Person" itemscope itemprop="author"><div class="saboxplugin-tab"><div class="saboxplugin-gravatar"><img alt='Bel Esprit' src='https://secure.gravatar.com/avatar/c6a43d7836c1925ef415e5b4d05699658693ab9be99769b4054ed02753525662?s=100&#038;d=mm&#038;r=g' srcset='https://secure.gravatar.com/avatar/c6a43d7836c1925ef415e5b4d05699658693ab9be99769b4054ed02753525662?s=200&#038;d=mm&#038;r=g 2x' class='avatar avatar-100 photo' height='100' width='100' itemprop="image"/></div><div class="saboxplugin-authorname"><a href="https://bel-esprit.ro/author/bel-esprit/" class="vcard author" rel="author"><span class="fn">Bel Esprit</span></a></div><div class="saboxplugin-desc"><div itemprop="description"></div></div><div class="clearfix"></div><div class="saboxplugin-socials "><a title="User email" target="_self" href="mailto:&#112;co&#110;&#099;u&#114;s&#064;y&#097;&#104;o&#111;.co&#109;" rel="nofollow noopener" class="saboxplugin-icon-grey"><svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg></span></a></div></div></div>