Prostia incurabilă, ca veșnicie omenească
Nu vom ști niciodată dacă prostia este o simplă stare ce se adaptează în pântecele delicate ale omului sau o povară pe care omul o poate purta o veșnicie fără să realizeze.
Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulți numărul capodoperelor. Ea distruge ființa umană, o distruge în așa fel încât omul nu o poate simți, nu o poate opri, nu se poate elibera de ea. Este un sentiment transparent, o trăire nebuloasă sau o suferință nedureroasă a inteligenței. Fără prostie nu am putea exista, nu ne-am pune etichetele unor oameni așa-zis inteligenți, nu am dobândi funcții înalte, strigătoare la cer.
Poate că ar trebui să ne fie milă de cei ce sunt susținuți de o astfel de stare, dar e atât de greu să admiri cum oamenii se chinuie să privească dincolo de real, e atât de greu să îi ai la inimă când unii dintre ei sunt atât de proști, că de le-ar apărea vreo idee la suprafața creierului ea s-ar sinucide din groază de singurătate.
M-am tot gândit… oare cum percepe un om închis la minte lumea aceasta plină de durere, plină de vise ce nu vor fi niciodată îndeplinite. Cum poate vedea un orb lumina ce-l strivește, așa poate un prost să vadă dincolo de ființa lui mediocră, desprinsă dintr-un vis uitat, închis. Deoarece cel ce este întemnițat în a sa percepție este cel fără trăiri extreme, cel ce nu va cunoaște dragostea în autenticitate, cel ce nu va putea suferi cu sufletul, ci va fi limitat la sentimente de banal.
Cum ar putea duce un astfel de om un război cu sinele când nu se cunoaște pe el însuși?
Cum poate oferi un astfel de om dragoste când îi este greu să înțeleagă de unde provine sau unde se află în ființa lui pustie? De-ar ști că îl poate mânca de viu, că îl poate distruge până la rădăcini, nu ar mai iubi atât de ușor, nu s-ar mai pierde în orice ființă trecătoare. De-ar anticipa ce i-ar putea face dragostea nu s-ar mai fi aruncat să iubească, ci s-ar fi închis la capătul întunericului, înebunind știind că urmează să-și dăruiască ființa altcuiva.
Cu Pleșu și Liiceanu despre PROSTIE
Prostia dă curaj omului.
Acestuia nu îi e frică să greșească, deoarece nu poate concepe un univers în care el nu este învingător. Nu poate concepe decât un univers. Unul fix, stabil, pe care îl are sub control. Îmi e milă de cei ce trăiesc doar aici, închiși în realitate. Sufăr pentru cei neliniștiți, cei ce caută cale de scăpare.
Deși ne este greu să recunoaștem, prostia trăiește în ființa fiecărui om. Cel ce reușește să o diminueze, să o părăsească, este cel inteligent. Odată ce omul va pierde abilitatea de a diminua prostia, va pierde calea spre “vindecare”, iar lumea va fi în extaz, deoarece adevărata povară omenească este mintea umană.
Un articol de SARA MARCU
