Pământul este răsplata oamenilor de la Dumnezeu. Religia creștină, îndeosebi cea catolică, acceptă faptul că într-o zi „casa” locuitorilor săi va fi distrusă cândva, iar toți cei care au fost credincioși fideli ai lui Isus vor fi privilegiați să-l aibă alături în Regatul Ceresc. Aceasta ar fi semnificația biblică a titlului, însă în acest articol va căpăta un cu totul alt sens invitând cititorul să reflecteze la cele ce urmează.

Pământul se învârtește în jurul axei sale, apoi se rotește în jurul Soarelui, împreună cu celelalte planete. Sateliții naturali gravitează în jurul planetelor. Întregul sistem solar se mișcă în Calea Lactee, care, la rândul ei se mișcă în Univers, alături de celelalte galaxii. Întreaga materie terestră sau universală se află într-o continuă mișcare. Spațiul este cel care se oferă cu generozitate pentru întregul proces diriguit de Legile Naturii care impun condiții specifice, dar și limite.

Mișcarea presupune transformări, adică evoluție. Asemeni materiei, omul însuși evoluează desfășurând activități care presupun deplasare în spațiu, într-un timp care curge ireversibil dinspre trecut spre viitor. Totul a pornit cândva de la un stadiu inițial alfa, evoluând într-o continuă expansiune până la stadiul omega, când materia creată va muri, dar care, de fapt, se crede că va reveni la starea inițială, iar omega va tinde spre stadiul alfa. Până atunci, tot ce se naște în Univers moare, inclusiv stelele, dar fiecare în felul ei.

Unele stele explodează (devenind supernove), altele, așa cum este Soarele nostru își măresc diametru și se răcesc. Dar există și stele care după ce și-au ars hidrogenul central, apoi heliumul produs prin combustia termonucleară a hidrogenului, din dimensiuni cu diametrul de milioane de kilometri, la un moment dat ajung la câțiva kilometri. Transformarea acestora din urmă este lentă, prin proces de contracție, devenind o masă densă, tot mai mică, până dispare cu totul în întuneric, creând un gol aparent pe care oamenii îl numesc „gaură neagră”.

Teoria generală a relativității spune că spațiul se curbează în jurul unei stele, creând în jurul acesteia un fel de „buzunar spațial”. Deși nu a rămas nimic din steaua dispărută, se percep totuși niște urme, un fel de curbură aproape insesizabilă locală, ce se continuă ca o pâlnie, în mijlocul căreia se produce un vârtej de o forță extraordinară (în care dispare orice, inclusiv lumina). Pământenii au putut detecta prezența găurilor negre cu ajutorul razelor X. Iată cum acestea prezintă la exterior ceva ce se vede, însă interiorul este invizibil și necunoscut. De aici imaginația și știința se împletesc, se spune că în interiorul ei timpul își schimbă sensul, din viitor spre trecut, dar mai bine să revenim pe Pământ și să vedem ce se întâmplă aici.

Suntem, înainte de toate, materie, având compoziție identică, respectiv atomii. Aceștia au aceeași configurație ca sistemul nostru solar: asemeni planetelor în jurul Soarelui, electronii se rotesc continuu în jurul nucleului. În timp ce materia se deplasează spațial dintr-un punct în altul, din prezent spre viitor, gândul omului poate călători în orice moment al vieții sale, adică se poate deplasa oriunde în timpul său. Dar ce se întâmplă cu corpul uman după ce moare? Din punct de vedere fizic, materia umană s-a născut în stadiul alfa și își urmează cursul natural spre stadiul omega, când dispare. Numai că omul posedă ceva ce este specific doar lui și anume sufletul, ceva ce îl particularizează și îl detașează de ceilalți semeni ai săi. Ce se petrece cu acest suflet, nefiind materie?

Dacă asociem ideea că Pământul este oglinda Universului, înseamnă că undeva trebuie să se regăsească și acel ceva care să echivaleze cu evoluția stelelor și cu fenomenul găurilor negre, chiar dacă acestea sunt specifice universurilor gravitaționale și in centrul fiecărei galaxii. Deocamdată nu putem accepta că „ceea ce se găsește în cer, se află și pe Pământ” decât în sens metaforic, admițând că spațiul cunoașterii noastre este format din ceea ce vedem și știm (vizibil/cunoscut), dar totodată există multe lucruri ascunse observației noastre directe sau suntem limitați prin tehnologie și simțuri în a le percepe (invizibil/necunoscut), dar despre acest subiect în articolul următor.

Sursa: Jean E. Charon – J’ai vécu quinze milliards d’années, Edition Albin Michel, Paris, 1883

petapixel.com