Dacă pentru lucruri e bine să fim chibzuiți, să nu cheltuim aiurea, doar ca să ne ticsim dulapurile cu haine de care ne plictisim rapid și sertarele de la mobilă cu obiecte inutile, exact la fel ar trebui făcut și când vine vorba de oameni, să preferăm calitatea, cantității. Să vrem calitate de la om, din prima, aceea de fapt ne atrage la un om și ne face să stăm, să rămânem.
“Prea mult”, “prea puțin” sau cum măsurăm timpul
Numai că, unii înțeleg greșit ce înseamnă termenul iar alții nu știu ce să facă cu ea, cu calitate umană, dacă ei la rândul lor n-o au. E ca la bijuterii, o grămadă de gablonțuri imită metalul prețios. Reprezint prea mult pentru tine? Atunci du-te și caută puținul, că-l găsești peste tot! Unde “prea mult” nu înseamnă altceva decât suma defectelor și calităților, unui individ, pe care acesta și le armonizează ușor fiindcă și le cunoaște și le acceptă, fiind confortabil cu aceste plusuri și minusuri, în pielea lui, în mintea lui, în inima lui.
Acolo unde poate aduce îmbunătățiri o va face din proprie voință, dincolo, unde controlul nu e în puterea lui, își dă pace și se acceptă și spune “pot să fac asta” sau “nu pot să fac asta, dar încerc”, nu se ascunde sub o spoială care se duce la prima ploaie. Nu se bate cu pumnu-n piept, că altul mai bun nu există pe planeta asta. Nu promite ușor, el face ușor. Asta înseamnă un om real.
Când pentru cineva, suntem “prea mult”, încât nu ne-ar putea “duce”, atunci e liber să caute “puținul” căruia-i poate face față. Nu se pune problema de niciun aer de superioritate, nici de studii și nici de multitudinea diplomelor.
“Prea mult” este tot ce nu poți tolera la celălalt. Dar, atâta vreme cât te comporți real cu oricine, fie el “prea mult” sau “prea puțin”, atât în zilele tale bune cât și în cele mai nasoale momente ale tale, când ești tu cel autentic și în râs și în plâns, fără să fie nevoie să menții o falsă imagine, nu contează cine pleacă de lângă tine, fiindcă tu te-ai dat cu inima curată, n-ai mustrări și asta nu înseamnă că nu te doare plecarea.
Te doare, dulce-amar, te afectează, dar trece și mai ales, nu te lasă cu sechele. Este, aceea conștiință împăcată cu care dormi noaptea, la gândul că ceea ce a ținut de tine ai făcut. Nici măcar o urmă de dezamăgire nu are de ce să te umbrească. Nu un mers încetinit și nici zborul la o altitudine mai joasă, astfel încât celălalt să poată țină pasul cu tine, nu sunt modurile în care ne arătăm empatia, iubirea, grija, față de celălalt.
Exclus!
Că tu ești bine în ritmul tău, în pasul tău, nu se traduce prin faptul că nu-ți pasă de cel de lângă tine, pentru că-ți pasă și oferi sprijinul când ți se cere sau o faci chiar în mod benevol, doar se știe că, toleranța este cheia relațiilor de succes, iar compromisul este necesar dar are și el limita lui. Însă, empatia fără granițe clar delimitate este consum inutil de viață, este autodistrugere.
Este exact ca atunci când parchezi mașina în garaj și lași farurile pornite și te miri că nu mai pornește motorul. Păi, dacă-i moartă bateria? O mai resuscitezi de câteva ori, “iei curent” de pe la vecini, de pe la prieteni sau chiar de la un necunoscut, dar în final tot la început de sfârșit ajunge și e nevoie de alta nouă.
Când ne dorim cu adevărat să creștem, să ne dezvoltăm, să ne înțelepțim, mai ales când constatăm că au trecut ani destui peste noi și n-am mai urcat demult vreo treaptă, când ne dorim să fim în control cu emoțiile noastre ca să nu suferim nedreptăți, să fim iubiți, precum iubim la rândul nostru, toate acestea nu vin într-un pachet frumos ambalat cu fundă roșie, fără ramburs, adus de curier, ci cu încercările potrivite pentru devenirea asta a noastră pe care ne-o dorim.
”Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se îndeplinească”
Și pe principiul “ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se îndeplinească”, uităm de sămânță dorinței noastre, sădită în suflet cu mult timp în urmă, iar când începe să dea rod, ne cam doare. Rău! Numai că, transformarea, fructul, vine doar după ce ne-am izbit cu fruntea de grinda de sus și ne-am ales cu cicatricile de rigoare, dovada noastră obținută de la greu și de la rău, ca să nu uităm ușor că “am fost acolo”.
Ceea ce nu înseamnă că nu vom mai face, ci că vom fi mai atenți la cum facem. De la bine, de obicei, nu devenim mai buni, căci nu putem aprecia corect esența, când numai pocnim din degete ca să ne împlinim dorințe. Atunci uităm repede, vrem mai mult, sau suntem mereu nemulțumiți. Cu binele, evident! Abia după ce simți pe pielea ta și cu sudoarea frunții, greutatea fiecărui gram de picătură de apă cărată, știi să apreciezi încărcătura întregii găleți. Așa e și cu valoarea unui cuvânt sau efectul unei acțiuni… Le-ai simțit, le-ai gustat, le-ai trăit! Sus-jos, sus-jos, ca la un joc de “Nu te supăra, frate”!
Mi-a plăcut fraza asta, foarte reală și am reținut-o fiindcă-i și simplă și faină:
“uneori, cel mai bine este să taci ca să fii auzit și să pleci ca să fii observat.”
Eu cred că nimeni nu părăsește pe nimeni, fiecare rămâne în urma cuiva sau înaintează mai repede decât el. Și nu doar cred, dar sunt convinsă că, dacă cel de lângă tine nu te motivează să vrei tu să devii mai bun, atunci nu te afli în îmbrățișarea potrivită.
Să vrei tu să te schimbi pentru ca să fii în ritm cu celălalt, nu să-l oprești pe el din zborul lui. Dacă vrei, chiar poți!
Este ca atunci când unei femei i se fac adesea complimente, spunându-i-se în mod repetat cât este de frumoasă, deosebită, inteligentă, creativă etc, numai că ea nu le va auzi pe toate acestea cu adevărat, decât din gura bărbatului pe care-l iubește. Le aude și din alte părți, se încălzește cu ele, dar se înfioară doar când i le spune un EL. Până la urmă așa simțim că trăim, fiind puși la încercare, provocați să facem față și așa evoluăm făcând pod din ele și trecând peste.
Timpul trece, dar să ne treacă cu folos și bine și cu frumos. Așa cum spune Jorje Luis Borges:
“să fiu cu tine și să nu fiu cu tine este singura modalitate pe care o am de a măsura timpul.”
foto arhiva personală
Citește și Amintește-ți că starea ta naturală e bucuria
