Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi

și ți-aș săruta talpa piciorului,

nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,

de teamă să nu-mi strivești sărutul?

(Nichita Stănescu)

Talpa care calcă pământul. Urma care rămâne și în care citești, precum în dârele vorbitoare de pe marginile ceștii de cafea, își strigă povestea. Plecare. Plecare voită, plecare plănuită, plecare cerută, plecare asumată, plecare forțată, orice adjectiv ar defini-o, rămâne o plecare.

Am plecat din atâtea locuri și din tot atâtea povești, încât, asumată să fiu la ceasul ăsta, și tot nu mi le înregistrez ca fiind alegeri bune. Țărână-n cap nu-mi presar întru regret și căință. Căința de după trăire e ciumă, mană care ataca miezul și-l umple de putregai. Nu mai dau prilej.

Când pleci dintr-un loc îți găsești rapid explicații alinătoare care vin să întărească alegerea pașilor care îndepărtează, dacă cumva te tulbura vreun gând prăpăstios. Se prea poate ca ele să conțină și logică și atunci te agăți precum înecatul de marginea scândurii putregăite.

Am plecat de acasă. Mi-am lăsat „satul, cu tot farmecul frumuseților lui, și pasă de te du în loc străin și așa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă! „, după cum grăit-a și Creangă. Ca și el, și eu pusesem în practică, plângând cu partea ce-și iubea lunca, apele, dealurile, șesurile și trăgând cu ochiul la ce-o fi-n cealaltă lume. Aveam să aflu curând. Cărți am citit, lucruri am învățat și oameni mi-am ales. Timpul nu zorea, iar pașii mei se odihneau ca-n cea mai lungă vara a Pământului.

Am plecat și de acolo. Urmele nu au mai rămas. Străbătusem prea mulți km și prea multe ape. Uneori m-am întors. Doar că eram alta. Și nimic nu mă recunoștea. Drumuri multe, fapte-nfăptuite, oameni trăiți și anotimpuri încâlcite. Timpul era tot mai puțin. Eu împrăștiată. N-am mai reușit niciodată să regăsesc începutul. Se contopise cu fiecare pas făcut.

Mi-au fost deschise și uși și ferestre. Uneori, am intrat ca oamenii botezați, însă ce plăcere a fost să sar gardul! Ochi pândicioși, șușoteli asurzitoare și eu, găsindu-mi drum în inaccesibil! Urmările nici că mai contează acum. Mă știu ca cea care a încălcat și legile omului și pe ale lui Dumnezeu.

De atâtea ori mi-am dorit să fiu oprită din plecat. Sărutată să-mi fie talpa, buzele să ardă și jos picior să nu mai pun. Dar visele sunt definite-n multe feluri. Când nu se împlinesc, le zicem himere. Când capătă formă, numi-le-vom noroc.

Am așteptat să aud și ecoul chemării înapoi. Ori ca n-a fost suficient de puternic, ori ca l-am auzit prea târziu, cert este că atunci când am întors ochii, negăsindu-mi urmele, n-am mai recunoscut nimic. Drum înapoi nu mai era.

Cele mai aspre plecări n-au fost din locuri sau din oameni. Cele care au spintecat cu ferocitate în carne vie au fost plecările din mine. M-am lăsat modelată și m-am modelat după nevoile celor pe care-i primisem și pe care mă străduiam să îi fac așezați în iubire, încât să își uite, la rândul lor, pașii. Am hrănit firi hulpave și inimi fără sânge până când hambarul meu s-a golit. Am încercat să bat la poartă. Oricine ar fi fost cea care mi-a răspuns, era clar că nu eram Eu. Eu plecasem din momentul când din prea multul meu împrăștiasem, fără pic de egoism. Ce grea plecare!

Am șchiopătat de ambele picioare, am străbătut nisipuri mișcătoare și am urlat ca o bezmetică de dorul meu! L-am provocat pe Dumnezeu la luptă și când se făcea spre dimineață, înfrântă în nebunia  cerută, am auzit cântec de cocoș. Mă aveam.

Plecările mele nu mai au urme. Este un înainte fără regrete. Știu că toată sfâșierea, lovitul frunții de grinda de sus, urcatul pe vârfurile inimii, toate-toate, nu fac doi bani în cumpăna dreaptă a sensului. Plecarea poate n-are binecuvântarea unor pași sărutați, unui ecou al chemării înapoi. Plecarea poate fi doar ceea ce este atunci când te auzi spunându-ți :” Haide, umblă-ți drumul!”. Și știi că-i drumul tău.

Doar al tău.

 

Citiți și Ar fi trebuit să mă numesc Toma