Politețea e bună și sănătoasă în contactele sociale superficiale. Problema e când nu se spune NU la timp. Iar Nu-ul nu e suficient de categoric. Oamenii nu se prind așa de ușor că nu îi placi. Trebuie să fii explicit(ă). Sigur că, după câteva experiențe just înțelese, începi să recunoști semnele, dar unii se complac în semnale false de interes și curtoazie.
Oamenii mint la greu, socialmente. Mint și în intimitate mulți. Unii simulează chiar orgasmul. Dar dacă vrei să vezi pildele de ostilitate, ele sunt clare ca lumina zilei.
De exemplu, dacă cineva nu are răbdare să te asculte, dacă e irascibil, dacă privește prin tine, dacă e vorbește doar de ofurile proprii, dacă nu are nici o tresărire de bucurie sau plăcere în dialog, dacă pare absent sau prea absorbit de probleme stringente, dacă e mereu în criză de timp, dacă nu te caută decât cu un interes, e clar că nu e cazul să speri că s-ar putea lega ceva.
Cert e că, indiferent cât ai fi de obidit, de disperat, de stresat, de chinuit, dacă e să te atragă un om și să îl găsești fermecător, atenția îți e captată fără probleme, dispar și stresul și tensiunea și grijile, ești absorbit în prezent.
Ce e minunat, în ce privește plăcerea și bucuria de a fi împreună, e că nu pot fi falsificate. Nu poți fi tras pe sfoară dacă ești atent să nu lipsească din relație. Iluzia începe atunci când se insistă într-o formă de comunicare și apropiere care le exclud.
tumblr.com
”Îmi place că mă înțelegi” nu e nimic. Te admir și avem preocupări comune de asemenea e egal cu zero. Nu faci nimic cu asta. Afinitatea e trăit în prezent, împreună, simplu. Nu prin filtre, nu prin teorii, nu prin discuții abstracte. Fiecare cuplu de prieteni sau iubiți are un ”stil” propriu, un tip de haz propriu, de umor și de umori. Totul se joacă în plan senzorial și afectiv. Plăcerea nu se poate falsifica de fapt, doar cei predispuși să se amăgească pot fi păcăliți de un politicos sau de un mincinos.
Mă amuză să aud caracterizările celor față de care îmi manifest aversia pe față. Ești ”dominatoare”, ești ”blazată”, ești ”înțepată”, ești ”prea cerebrală”, ești ”ironică”, ”rece”, ești ”orgolioasă”, ești ”suspicioasă”, ești ”negativistă” ești ”prea critică”. Sigur că da! Toate aceste atitudini țin de sistemul uman de apărare, sunt expresia psihologică directă și explicită a ostilității. Starea de disconfort e o stare, nu o caracteristică de caracter.
tumblr.com
Există, în mod analog, oameni care se jură că nu au întâlnit ființă mai cuminte, mai ascultătoare, mai modestă, mai caldă și mai înțelegătoare. Normal, dacă ne iubim.
Au dreptate și unii și alții. Ne purtăm deliberat, mai exact instinctiv – deliberat, rău cu cei care ne sunt nesuferiți. Le tăiem vorba, îi punem la punct, îi contrazicem, îi mârâim.
Până și criminalii îndrăgostiți se poartă ca niște îngeri.
În fapt, dragostea ne dăruiește privirea de înger. Îi vedem pe cei iubiți cu indulgența, înțelegerea, înțelepciunea unui sfânt, cu ardoarea unei muze și cu candoarea unei vietăți inofensive, vegetale…
Încercarea forțată, impusă de forme de moralitate utopice, de a ”iubi” pe oricine e o calamitate. Nu trebuie niciodată ștearsă granița dintre politețe și ”păsare” reală și dintre bunăvoință și afecțiune.
Trebuie să admitem faptul că unii oameni ne inspiră doar dezgust. Noblețea nu e posibilă fără adevăr, iar acesta e adevărul. Iar generozitatea nu constă în a ne obliga să ne pese de cine nu ne pasă sau să ne placă de cine nu ne place, simplu, direct și din prima. Constă în a ajuta dezinteresat pe cine vrem, putem și ne vine.
A simula plăcerea e o escrocherie mai gravă decât altele. De fapt e singura escrocherie sentimentală posibilă. Pentru că fiecare asta vrea: să placă. Nu ne interesează câtuși de puțin să fim apreciați pentru calități evidente, ci doriți. Ne interesează să știm că suntem plăcuți. Altmiteri ne simțim folosiți.
De aceea când cineva exclamă: ”ce frumos” sau ”ce frumoasă ești” spontan, avem garanția că suntem iubiți. ”Ce bună ești” nu ne dă decât garanția că vom fi exploatați.
Omul vrea să se știe plăcut și dorit pentru că altmiteri, dacă nu e la înălțime mereu, dacă are un moment de slăbiciune, e abandonat, umilit, renegat. Celor care nu sunt doriți le e taxată cea mai mică greșeală. Celor care sunt doriți și plăcuți li se îngăduie aproape orice.
Chiar și aspirația intimă de a fi ”salvați” și-o pot permite unii, iar alții nu.
tumblr.com
Mai toți bărbații vor să o salveze pe Marylin Monroe și mai toate femeile pe Brad Pitt oricât de deplorabile ar fi crizele pe care le fac, ar persevera. Dar ei nu s-ar înghesui să salveze o urâtă alcoolică, nevrotică și fără dinți și un papălapte, împiedicat, dizgrațios, ranchiunos și fără umor.
Ideea populară cum că oamenii frumoși sunt buni și cei urâți sunt răi e destul de ușor de explicat prin faptul că primii, fiind mereu iubiți nu acumulează suficientă frustrare încât să se învrăjbească. Răutatea e expresia faptului de a fi nedorit.
Am vrut și eu să salvez pe cineva care avea o tulburare psihică. O amică m-a bănuit de faptul că atașamentul meu venea tocmai din dorința de a îl scoate la liman. Nici vorbă, dacă aveam așa vocație, adunam oameni de prin canale, aveam destui oropsiți în preajmă. Nu m-am îndrăgostit deloc, dar deloc de slăbiciunea lui, ci de farmecul și senzualitatea lui, de căldura și frumusețea lui. În nici un caz nu ”problema” era sursa de atracție. Băiatul ăla era într-un fel că îmi tăia răsuflarea.
Adevărații salvatori sunt sfinți… sunt cei care salvează orice ființă umană, oricum ar fi, oricât de pocită și de căzută. Oamenii obișnuiți vor să salveze doar ce găsesc că e bun și profitabil.
Citiți și Tensiuni morale
