Nu suport oamenii lipsiți de poezie sau care nu tânjesc după ea.
Îmi plac temperamentele dramatice, privirile adânci, răpuse de melancolie. Pragmatismul sau nonșalanța întipărite în trăsături și gesturi, în voce, în mișcări îmi inspiră aversie sau plictis, după caz.
Există o poezie a limbajului non verbal și a tonurilor, o tensiune sau o febrilitate a glasului care au un lirism evident. Oamenii prea epici, prea diurni, prea orientați spre ”ce se întâmplă în lume” au ceva dizgrațios, o inconsistență și superificialitate supărătoare pentru mine. Dar și ”analiticii” care o toacă teoretic cât e ziua de lungă sau trântorii afectivi care țin apologia detașării.
Unii, bărbați și femei deopotrivă, arată foarte liric, par făcuți din metafore, mișcările lor au ceva eteric, suav, leneș sau incisiv, o expresivitate care îi menține undeva la granița dintre lumea contingentă și cea din reverii, sunt cu un picior în ficțiune mereu, nici călare nici pe jos, nici îmbrăcați nici dezbrăcați. Au ceva misterios și incitant, un vino-încoa, care provine tocmai din faptul că sunt niște ființe ceva mai naturale. Visătorii sunt mai apropiați de natură, societatea și lumea ei sunt o cămașă de forță din care tot caută și, întrucâtva, reușesc să scape.
Urmăriți un spectacol de poezie și euritmie – Ilinca Bernea
Visătorul e o ființă naturală care nu își poate găsi împlinirea decât într-o realitate nealterată de convenții și deviații.
Nu pragmaticii care se adaptează la orice și țipă după ideal au o șansă la fericire în realitate, ci visătorii, cărora singurătatea le vine ca un străin în casă, care resimt un neajuns continuu în a fi doar cu ei înșiși, o insuficiență vitală.
După ce tânjește visătorul? După realitate. După comunicare. După cea mai profundă formă de intimitate care e principalul generator al sentimentului realului căci suspendă temporar izolarea dintre două ființe. El tânjește după poezia conținută în realitate.
Singurătatea e un focar de iluzii și e ne-reală. Lumile interioare pe care le conține, ficțiunile, tensiunile, viziunile sunt pur virtuale. Sunt reversivile, reformatabile. Tocmai de aceea lumea actuală care mizează atât de mult pe ”independență” alienează.
tumblr.com
Pragmaticul e adaptat la cerințele de alienare, e ușor narcisic, e în elementul lui în orice ipostază, ba, chiar, de capul lui, se simte mai ”el însuși”. E un fenomen tipic narcisimului. Visătorul resimte singurătatea ca pe o companie vitregă. Spre deosebire de adaptatul care caută să își procure pe cont propriu orice împlinire și care e oportunist în afectele și atașamentele pe care le practică, folosindu-se de oameni în opera de parvenitism emoțional, visătorul e un dependent de substanța alchimică, vitală, pe care i-o dă îndrăgostirea, e dramatic dependent de privirea altuia, de aprecierea lui, de bucuria dată de certificarea unui împreună.
Dacă primul are o indiferență de fond care îl face să rateze fără probleme realitatea și să nu resimtă nici o pierdere – și poate trăi în sinea lui fără legături grave, la mare adâncime, cu un altul sau cu alții, reușind să nu își fie nici un pic insuficient – celălalt, e un ins căruia legătura aceea la adâncime cu un altul îi dă identitate. În sinea lui nu se poate concepe fără ea.
Benedetto Croce o spunea: ce e visarea? e suflul dragostei în absență. Poezia e însuși acest suflu.
Filmele mele preferate – cele ale lui Jaco van Dormael, Jim Sheridan, Nick Cassavetes sunt foarte lirice. Sau această capodoperă a lui Terrence Malick: Thin Red Line.
Invocația redă mult mai bine decât descrierea suflul și timbrul interior al celor trăite.
Contemplația și puterea de sugestie a poeziei captează mai fidel arderile interioare decât o fac acțiunile directe.
Dramatismul e o acumulare de tensiune care se descarcă tot liric.
POEZIA E SUFLETUL REALITĂȚII.
O scenă atât de subtil făcută și de răscolitor, prin alinierea contrastantă, în aceeși frază cinematografică, a experienței sublimului și ororii:
