Poezia inimii se află acolo unde inima poeziei bate…

În 29 septembrie sărbătorim Ziua Mondială a Inimii – acest organ de lux al poeților, această metaforă a vieții, a simțirii, a centrului cosmologic al ființei și al Divinității. Nu există scriitor care să nu fi folosit măcar o dată acest simbol cu conotații ample, pentru că el se regăsește ca substanță vitală în orice proces creator. „Nimeni nu a reușit să măsoare, nici măcar poeții, cât poate inima să ducă.”, spunea Zelda Fitzgerald, exprimând, cu mare claritate, bogăția de trăiri care sunt asociate inimii, atât în sensul pozitiv al fericirii, cât și în cel mai puțin confortabil, al suferinței.

Iată câteva dintre cele mai frumoase poeme dedicate inimii, de Ziua ei.

Inima

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată. 
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată. 
De fiecare dată, ca ultima dată. 
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră, 
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră. 
Nimeni n-a văzut-o niciodată. 
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată… 
Ea bate, şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată. 
O aud întruna, până nu mai vreau să bată. 
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată, 
un singur bloc de piatră nedespicată.

Nichita Stănescu

Adam Martinakis

*

Totul simplu

O, dac-aş fi o lumânare numai, 
Să mă consum treptat
De la un capăt spre altul, 
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor… 
Capul întâi – ce fericire! –
Mi-ar dispărea, 
Lumea ar spune:
„Ce fără cap este fata aceasta! „, 
Eu aş fi uitat totul
Şi nimic n-aş mai căuta să-nţeleg. 
Inima apoi mi s-ar topi, 
Şi n-aş mai iubi, 
Şi n-aş mai urî, 
Şi nici o suferinţă nu m-ar atinge, 
Şi lumea ar spune:
„Ce fără inimă este fata aceasta! „
Şi aşa mai departe. 
Şi apoi n-aş mai avea nici o dorinţă, 
Şi nici o patimă, 
Şi sângele meu purtător de corăbii
S-ar spulbera, 
Şi mi-ar rămâne numai genunchii uscaţi, 
Tremurători cu demnitate sau îngenuncheaţi, 
Nimeni nu s-ar mai obosi să spună ceva. 
În ultima linişte, 
Balta de ceară
S-ar răci, pedepsită anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume…

Ana Blandiana

Adam Martinakis

O rugăciune a inimii

Doamne,

Ajută-mă cât mai pot

S-o duc.

Pune ordine-n mine

Împacă-mă cu lumea

și cu minunea vieții.

Scoate-mi din cap

Ideea fixă

Care m-a țintuit.

Fă din subconștientul meu

Un torent de speranță.

Marin Sorescu

*

Adam Martinakis

 

Transplantare

Trebuia
Să mi se pună în piept
Altă inimă.
Altfel,
Urma să pier.
Mi-a dat inima ei
Mama.
Dar tot
Mă mai doare.
Mai ales când arde pământul
Însetat de ploaie.
Mai ales când nu se întoarce
Tata de la războaie.
Mai ales când plec prin străini
Şi nu scriu cu lunile acasă.
Mai ales în amurg, când soarele
După dealuri se lasă,
Mă doare.
Asemeni dureri
N-am avut niciodată.
Dar nici asemenea
Răbdare.

Grigore Vieru