“Sună de necrezut, deși-i adevărat, că mă lupt cu traducerea uneia din poeziile lui Eminescu, cu vestita Glossa , de aproape zece ani. Poezia este în afară de orice discuție foarte frumoasă, e una din cele mai reprezentative creații ale lui Eminescu, care exprimă, aproape fără lacună, pesimismul schopenhaurian, concepția despre viață a lipsei de speranță și a izolării. (…) Și în cele din urmă să stea aici poezia filosofică frumoasă și tristă așa cum eu, după cea mai bună pricepere a mea, am revisat-o și am transpus-o ca o floare, în limba maghiară”.
Aceste observații îi aparțin poetului DSIDA JENÖ (1907-1938), una dintre cele mai promițătoare voci ale liricii maghiare din România. Originar din Satu Mare, dotat cu o sensibilitate extremă, a fost un pasionat al lecturilor încă din copilărie, vasta bibliotecă a părinților săi oferindu-i condițiile unui adevărat Paradis.

Aparține așa numitului curent cultural al transilvanismului, în cazul scrierilor sale fiind vorba despre o fericită sinteză între tradiționalism și influențele modernității europene. Însingurat, cu presentimentul acut al unui sfârșit timpuriu (o boală de inimă l-a secerat la o vârstă, la care mai avea un lung drum creator înaintea sa), Dsida a aflat în natura sălbatică, barocă, spectaculoasă, un adevărat reazem al unei existențe cotidiene, pentru care realitatea curentă apărea mai curând ca un dușman.

Ca și la alți scriitori maghiari ardeleni, poetul proiectează asupra naturii, propriile sale frământări, convins că mereu, aceasta îl va oferi răspunsurile dorite. O natură care îi completează scurtele sale episoade de beatitudine, redescoperite prin trăirea intensă a iubirii:

„Știi ce umbroasă e pădurea deasă de la Mănăștur?
Înmiresmată, uriașă, dormitând cu mușchi pe poale
Cu brațul verde fagii înalți lumină împroașcă împrejur
și se-mbăiază liberi, veseli, în văzduhul de azur
Stăteam pe-o piatră eu, iubita tolănită la picioare

Câinele meu știind de unde vin ușoare foșniri
Fugea de la o tufă la alta; să nu fie martor când
Pe trupul dezvelit al dragii, alb ca neaua cad umbriri
Pete de umbră diafane ale frunzei tremurând
și eu cu buzele-nsemn drumul, finelor nervuri subțiri

O, mai frumos nimic pe lume nu-i ca trupul alb de fată
Ce fraged luminează gol, în aerul vibrând învolt
Când prin frunziș în zi de vară lumina leneș strecurată
De aur palid se revarsă îndrăzneț pe sân și șold
și în reflex oliv, de umbră câte o parte e pictată

Îmbrățișări, sărutări, șoapte- încununară nunta noastră
Cu dorul voluptății aprinse, suspinând cu închise pleoape
Și mâinile odihnind pe iarbă, iar din pădurea cea măiastră
Priveau mici Amoruri chicotind prin tufe, pe aproape
Foșnea deasupra ca mătasea, dumnezeiască- bolta albastră”

Traducător redutabil, poetul a fost pasionat în mod special de lirica românească, poeții de care s-a simțit în mod deosebit atras fiind Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu și Ștefan Octavian Iosif. În afară de Glossa eminesciană, a mai tradus (din poezia aceluiași Mihai Eminescu)-, Sonet, Afară-i toamnă, Între păsări, Și dacă…, Cu mâine zilele-ți adaogi, Peste vârfuri, Somnoroase păsărele, Mai am un singur dor, Veneția, Criticilor mei, La steaua.
Exemplul vieții lui DSIDA JENÖ ilustrează în cel mai înalt grad capacitatea culturii de calitate, de a construi punți între limbi și oameni, indiferent de provocările unei Istorii, care stă întotdeauna la pândă.

Poetul maghiar a înțeles că unicul lucru care contează cu adevărat în această lume este ceea ce contribuie la triumful umanismului asupra tiraniilor de orice fel, la înnobilarea omului, prin deschiderea sa reală către semenii săi.

Citiți și despre George și Agatha Grigorescu-Bacovia