Există o preconcepție locală *( o fi și pe alte meleaguri și nu știu eu) potrivit căreia plăcerea e intrinsec legată de o viață de huzur, de delectare, divertisment, superficialitate, ba chiar că ar fi ingredientul cheie al depravării și corupției.
Cum ar veni omul ”serios”, profund, n-are treabă cu plăcerea.
În primul rând că superficialitatea e o irosire a orice, o năruire, o risipă, o sugrumare a oricărei valori în platitudine, neatenție și nepăsare. Nici o treabă cu plăcerea.
În al doilea rând, placerea poate fi și precară, dar și în măsură să angreneze chestiuni vitale sau mari pasiuni. Poate fi implicată și într-o cină copioasă, dar și în satisfacția pe care o resimte un cercetător atunci când descoperă un antidot al unei maladii sau în extazul amoros.
În ce privește corupția, elementul cheie e falsificarea plăcerii, simulacrul ei, iar în depravare este exploatarea ei nesăbuită și maladivă. În tot ce ține de decadență – plăcerea e abuzată , pervertită sau folosită ca simplu mijloc de a obține un tip de putere.
De asemenea, circulă o idee reprobabilă, potrivit căreia ar fi un produs ”de lux”, un fel de privilegiu.
Ea este într-adevăr așa, în măsura în care un talent sau o înzestrare naturală anume sunt un privilegiu, dar atât. Nu este un lux în sensul că ar fi condiționată de vreo formă de abundență exterioară, de vreun context social.
Am dat la un moment dat peste niște ”pioși” și ”cuvioși” pe care i-a deranjat că am vorbit de purificarea prin plăcere și faptul că am numit plăcerea har. Trebuia, după socotelile lor, să zic bucurie. Ba, uite că nu trebuia. Bucuria e un cuvânt care a fost prea des uzitat în spirit hei-rupist, moralizator. Oamenii cronic nefericiți suferă de o lipsă de satisfacție și plăcere, chiar dacă se bucură de multe: hrană, libertate, afecțiune etc…. Bucuria e o formă de plăcere într-o gamă restrictivă, minoră, limitativă și e ea însăși falsificabilă, căci poate fi raționalizată, poate fi dictată de conștiință. Or plăcerea e mai adâncă, e mai puțin manipulabilă mental, e mai senzorială și mai irațională și tocmai de aceea mai valoroasă.
Plăcerea poate fi un privilegiu da, dar exact ca și urechea muzicală, hiper-sensibilitatea sau flexibilitatea articulară. Sunt unii oameni care au o înclinație naturală spre găsirea și exploatarea surselor de placere.
Ideea că plăcerea e o chestiune de care beneficiază mai ales cei care au o anumită bunăstare materială sau de alt tip, e cum nu se poate mai falsă. Tocmai de aceea am numit-o har.
Exact abundența poate tăia apetitul care e premergător trăirii plăcerii. Cei mai nefericiți copii sunt răsfățații.
Cel mai oropsit om e cel pe care nimic din ce are și își permite nu îl ”încălzește”, cel pe care îl lasă rece toate cele de care dispune.
Degeaba ai de toate dacă te saturi de ele și nu ai realmente harul de a le simți.
Cu siguranță, abundența și surpaexpunerea la plăcere nu fac altceva decât să îi distrugă nervul. Odată ieșit de sub spectrul justei măsuri, orice poate deveni un abuz.
Mai mari șanse are săracul să se bucure de o ciorbă bună decât un îndopat. Mai mari șanse are un Qvasimodo să aibă satisfacție dacă intră în grațiile unei femei decât un afemeiat râzgâiat. Excesul și supra-dozele desensibilizează.
Citiți și Violul
