”Pe noi cuvintele ne-au trădat…”
Spre seară. Oraș înghețat. Oameni zgribuliți grăbindu-se spre casă, tramvaie ciudat de verzi tăind zăpada, taxiuri galbene târându-se pe lângă nămeți, lumini de iarnă sclipind albastru. Senzație de frig greu de îndurat. Nu mă grăbeam, uite că venise și o după-amiază, din viața mea fără după-amieze, când nu mă grăbeam și când zarurile coincidențelor în care n-am crezut niciodată s-au dat peste cap în fața mea, s-au rostogolit prin zăpadă, mi-au schimbat între ele străzile pe unde-aș fi vrut să ajung, au pus piedică timpului și l-au oprit în dreptul unei vitrine pe care cineva scrisese cu litere de-o șchioapă ”Clipă, rămâi, ești atât de frumoasă!”.
Ia te uită, mi-am zis, oamenii încă-și amintesc de Goethe, am dat să zâmbesc, dar n-am apucat, deja pe buze îmi înghețaseră o jumătate de zâmbet și-o mirare. Mi-a trecut prin cap că sunt ridicol de bătrână ca să mai semăn cu fetița cu chibriturile, dar timpul clipea albastru și înăuntru sigur era foarte cald pentru că oamenii de la mese își scoseseră paltoanele și El, de asemenea.
Purta un pulover alb, ca acela cu care se fotografiase în altă viață, în Cișmigiu, când hotărâse să-și taie părul scurt, scurt de tot, de parcă-l pedepsise viața să se sluțească și pe dinafară, n-ajunsese cât îl sluțise deja pe dinăuntru…
”Bea ceai, pot jura că bea ceai de anason cu lapte!”, mi-am spus, aș fi vrut să intru, dar mă temeam că dacă deschid ușa el n-o să mai fie acolo, sigur îmi era prea frig, ”pune căciula pe cap, te rog eu, pune și tu o căciulă pe cap!”, îmi spunea iarna când venea frigul peste noi, ”or să-ți înghețe gândurile”, râdea mereu, asta cred că mi se-ntâmplase acum, îmi înghețaseră gândurile, se făcuseră sloiuri care-mi înțepau viața.
Dacă ar fi adevărat, ar ridica ochii, m-am mințit, ar simți că sunt aici, dar așa s-ar întâmpla într-un film american, nu într-un oraș din provincia amintirilor mele hibernale. ”N-o să intru, n-ar avea niciun rost, fetița cu chibriturile moare înghețată în fața geamului, cine se-ncumetă să strice acum povestea?”, am tot repetat până am apăsat pe clanța ușii și-apoi până m-am oprit în dreptul mesei unde El bea ceai de anason cu lapte. Abia atunci a ridicat privirea. Lumea s-a micșorat într-o secundă, s-a strâns în coaja unei nuci și timpul s-a atârnat singur la ștreașină, în formă de țurțure.
Țin minte că era cald ca într-un vis bun.
Că țineam strâns, strâns de tot, în buzunar, un pumn de cuvinte trecute prin toate anotimpurile absențelor nemotivate de viață, ca pe niște vrăbii gata gata să se sufoce. Mi-ai luat un ceai de anason fără lapte, la naiba, n-ai uitat nimic, ți-ai suflecat mânecile puloverului alb care semăna cu cel pe care-l purtaseși în altă viață, se făcea din ce în ce mai cald în provincia amintirilor noastre hibernale, am lovit ceașca de ceai cu lingurița, nu, visul bun nu s-a spart, ningeau tăceri între noi și era bine.
”Pe noi cuvintele ne-au trădat, știi că uneori pot fi la fel de păcătoase ca oamenii, nu-i așa?”, s-a dezghețat fără veste un gând vechi. Ore la rând, tăcerile s-au depus în straturi groase, amândoi ne-am închis într-o cazemată de tăceri, albe ca viețile netrăite la timp. Ochii clipeau cuvinte mute. Era cald ca într-un vis bun, mirosea înnebunitor a ceai de anason. Tare departe, afară, neînduplecat, țurțurele-timp, pândea ascuțit-albastru deschiderea ușii…
Pe Adriana Bogatu o găsiți și AICI.