Paradisul nu este altceva decât o alegorie biblică la relația dintre un bărbat și o femeie (în varianta clasică) sau două spirite care se iubesc (în varianta modernă).

Paradisul este faza incipientă a unei relații de dragoste. Faza în care trăim mai mult în imaginație și fantezie și prea puțin în realitate. Ne hrănim cu iluzii, și facem proiecții fantasmagorice despre celălalt. Suntem în prezența sufletului nostru pereche. Simțim cum vibrăm la unison și cum apropierea ne conectează la oceanul vast al iubirii. Suntem sclavii emoției și ai dorinței.

E momentul în care ne deschidem către celălalt și cad toate barierele. Și fuzionăm, ne contopim, ne transmitem gânduri prin telepatie și ne dorim … sălbatic. Ne alchimizăm și ne transformăm, vrem să devenim mai buni și mai merituoși decât ne știm de-o viață. Iar dorința de fuziune e atât de puternică, încât separarea, stadiul nostru obișnuit de convivalitate începe să doară. Doare întreaga ființa și parcă simți cum îți lipsește celălalt așa cum ți-ar lipsi un picior sau un braț amputat.

Primul contact vizual, prima atingere? O feerie și o beție de simțuri! Senzații fizice tulburătoare. Ne simțim mai vii ca niciodată, mai neobosiți, mai sclipitori ca niciodată. Întreaga chimie a creierului îndrăgostit susține această stare extraordinară fizică de plutire și transfigurare. Ești în Paradis! Visezi un vis frumos din care nu vrei să te trezești! Știi că urmează și acel moment, dar ca un drogat privat prea mult timp de chimia iubirii, ceri o supradoză. Fatală!

Mărul cunoașterii? Prima ceartă, prima discordie, momentul în care ceața se rarefiază tot mai mult și începi să-l cunoști pe celălalt. Proiecțiile dispar, în locul acestora instalându-se confortabil dezămăgirea și simți nevoia să-ți recapeți spațiul personal. Te simți rănit, deziluzionat și decepționat de … cunoaștere. Magia nu mai funcționează. Trucul care declanșa altadată o explozie și o beție de simțuri și culori, acum are puterea de scânteiere a unei brichete aproape goală. Moment de panică și angoasă existențială. Celălalt e tot mai puțin prezent, și tot mai greu răspunde cererilor de apropiere sau iubire.

Cei mai mulți dintre noi trăim drama izgonirii din rai, echivalentă cu respingerea, despărțirea, distanțarea, refugiul emoțional, înstrăinarea. Respingerea emoțională este trăită intens ca o suferință fizică care ne răpește toată strălucirea sau încrederea în forțele proprii, iar uneori chiar și cheful de viață.

Cum regăsim paradisul pierdut? Făcând efortul plin de speranță de a micșora distanța care se instalează între noi într-un mod insidios. Construind cu bună speranță mici punți pe care să ne putem reîntâlni. Însușindu-ne limbajul și gesturile iubirii – aprecierea, respectul, înțelegerea și iertarea. Păstrând vie dorința de apropiere. ”Abia aștept să te văd” fiind promisiunea împlinită a recreării micului paradis din gesturi simple cum ar fi:

  • să asculți ce are de spus celălalt chiar dacă nu te interesează prea mult acel subiect.
  • Să-ți reafirmi disponibilitatea și prezența de a veni în întâmpinarea celuilalt.
  • Să-i amintești celuilalt cum obișnuiai să-l vezi în toate culorile curcubeului.
  • Să recreezi acel spațiu intim dintre voi, constant.

”Contrar a ceea ce se crede, idilele (infidelitățile) sunt prea puțin legate de sex, și mult mai mult de dorință: dorința de atenție, dorința de a te simți special, dorința de a te simți important.” ne amintește Esther Perel în unul din TED talk-urile ei. Acum știi cum să recreezi intimitatea cu omul tău iubit, fă-l să se simtă important și special.

Paradisul reconstruit e un proiect de-o viață. Este exact cum se spune: femeia să nască în chinuri, iar bărbatul să muncească în sudoarea frunții. Presupune prezență, disponibilitate și angajament.

Mă preocupă acest aspect al recreării paradisului în relațiile de zi cu zi. Care ar fi acele mici gesturi pe care ți le propui în acest scop? Crezi că această reconstucție este posibilă? (cu aceeași persoană?)

Foto: pictură de Salvador Viniegra.

Citiți și Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc…