The summer is here.
Din iunie până în septembrie nu că e cald, e inimaginabil de cald. Foarte cald. Înnebunitor.
Înăuntru, ai noroc cu aerul condiționat (deși, dacă locuiești în Marină, într-un zgârie-nori, deci sus, și mai ales pe partea cu marea, e și supercald și superumed, jumătate din zi transpiri ca-n saună. Iar umezeala e atât de intensă încât pare ceață strânsă deasupra mării. Zici că respiră marea. Sau că te-a inhalat și respiri la rându-ți într-un strop sau într-o bulboană.
Am vrut să trăiesc în țările calde, ce ironie, iată, mi-a fost dat să trăiesc în țările calde.
Eh. Mi-e dor să-mi fie frig. Mi-e dor de iarnă, de ger, m-aș muta la pol.
(Dar cel mai dor îmi e de ploaie totuși. Și de răcoare. De răcoarea de pe-nserat. Puneți, rogu-vă, la pachet și pentru mine. Asezonată cu miros de tei de mai. Sau de iasomie.)
Aici, când se-nserează, e cald. Tot atât e cald. Uneori poate mai cald. Se aburesc ferestrele de parcă respiră marea. Miroase a mâl, a lac mic de câmpie, a dropie încinsă.
Ca să-mi aduc aminte cum e să-mi fie frig, am vrut să mă duc pe pista de ski. Nu știu să schiez cum știu să înot, dar pentru o sesiune de frig (deși climatul e fixat la -4 grade doar) tot aș risca. Cum e să fie frig am uitat de prea mult timp. În plus, m-aș întâlni și cu pinguinii. Oricât ar părea de naiv, mi-e dor să respir frig cu pinguinii.
Afară. O mie de cuptoare gigantice deasupra capului. Respirația se oprește. Primești un pumn în plex. Uiți să respiri. Tragi aer pe nas, te ustură nările, aerul e prea fierbinte. Ți se topesc ochii? Nu știi, creierul s-a rătăcit de mult.
Mergi încet. Foarte încet. Dacă te grăbești, îți pierzi bruma (mmm, bruuumaa) de suflu. Nu faci nimic redundant, creierul poate intra oricând în panică, e prea ocupat, lucrează la reglarea temperaturii, încearcă să facă față și el cum poate. Uneori îți bubuie pulsul în cap. Sau în vene. Sau nici tu nu mai știi unde.
La mare? Îhî, apa mării e de nerecunoscut, are o temperatură mai ridicată decât cea a corpului. Dinspre nisip vine dogoare, dar și de sus, de jos, de peste ape.
Transpiri. Bei apă. Umiditatea e atât de crescută că nu ți se usucă broboanele de apă de mare rămase pe corp.
… Câinii au șosete, îi frige asfaltul (cum de altfel, ne frig și pe noi la modul propriu și nisipul de pe plajă, și balustradele, și telefoanele uitate afară din sac. Volanul mașinii parcate în soare e de neatins, e nevoie de o mănușă de protecție, una de bucătărie ar fi, râsu’plânsu’, cel mai de ajutor, cel puțin asta e gluma cunoscută. Să te coafezi sau să te machiezi? Doamne, de ce? Nu te-ai suporta, te-ar enerva de parcă ai avea un strat de haine în plus, la ce bun, părul nu rezistă nicicum coafat, oricât e de improbabil, într-o astfel de umiditate nici razele soarelui nu trec uneori.
Dacă ai putea să miști cumva, ai zice să mănânci o înghețată (nu că ți-ar mai trece ceva prin cap, dar ziceam de hatârul discuției). Nu că nu s-ar topi în câteva secunde. Asta dacă îți mai arde (hm, n-o fac intenționat) de așa ceva. Sau de ceva, de altceva decât să scapi de dogoare. De panică. De neomenesc. Picioarele nu te ajută. Și cât de mult îmi place mie căldura! Hai, nu fi copil, să ne controlăm deci. Să rezistăm, măcar până la următorul loc cu aer condiționat. Unde era…?
Capul s-a rătăcit de corp. Corpul s-a rătăcit de cap. S-au lichefiat.
Din cer, din aer, de peste tot din jur radiază o miliard de cuptoare încinse și respiră flăcări o escadrilă de dragoni. Furibunzi.
Our greatest fear, folks, is that
The summer is coming.
Citiți și despre Iertare
Pe Ohara o găsiți și AICI.
