După două incursiuni în lumea contemporană (The Soloist, Hanna), cineastul Joe Wright se întoarce la prima sa iubire – adaptarea cinematografică şi filmul de epocă. După Jane Austen şi Ian McEwan, îl abordează pe Lev Tolstoi şi-i oferă actriţei sale fetiş, Keira Knightley, rolul principal din Anna Karenina (2012).

Soţie a unui înalt demnitar guvernamental din Rusia imperială (1874), Anna duce un trai liniştit, dar lipsit de pasiune, alături de soţul şi de fiul ei. Destinul ei se intersectează cu cel al tânărului ofiţer de cavalerie, Vronski. Intitulat, iniţial, Două mariaje, două cupluri, romanul lui Tolstoi narează atât povestea lui Levin, un prieten al lui Oblonski (fratele Annei), îndrăgostit de Kitty, precum şi istoria amoroasă a contelui Vronski pentru Karenina. Scenaristul Tom Stoppard (Brazil, Shakespeare in Love) ţese cele două poveşti ce-l au drept catalizator pe Oblonski, într-o abordare teatrală.

Keira Knightley (Anna Karenina) Photo by Laurie Sparham © Focus Feature

Dacă în cazul destinelor lui Elizabeth din Pride & Prejudice sau al Ceciliei din Atonement, regizorul britanic le-a amplificat, de data aceasta, cu Anna, a procedat invers. Văzută doar ca o bucăţică dintr-un puzzle mai mare, tânăra femeie este mai întâi dezarmantă prin tristeţea şi suferinţa ei, apoi devine chiar antipatică ca şi cum Joe Wright ar fi vrut să sublinieze banalitatea situaţiei sale. Practic, este doar o femeie dintre atâtea altele, un personaj în mijlocul unei scene supraîncărcate din miezul unei poveşti mult prea mari.

Este cunoscută pasiunea acestui regizor pentru grandoare, de aceea nici Anna Karenina nu este o excepţie de la această „regulă”. O mare parte din acţiunea filmului se va desfăşura într-un teatru. Decorurile sunt schimbate la vedere, iar trecerea la alte cadre se face prin ridicarea unei cortine de teatru. Realitatea se amestecă, în mod voit, cu teatralitatea. Scenografia acestui film este orbitoare, înfăţişând o sală de teatru „à l’italienne„.

În spatele scenei trăiesc „figuranţii” (muncitorii, oamenii săraci), în vreme ce înalta aristocraţie ocupă partea din faţă a scenei. Singurele cadre naturale sunt cele în care apare Levin. Copleşit de refuzul lui Kitty (care îi respinsese cererea în căsătorie), părăseşte Moscova şi se retrage undeva în vasta câmpie rusă. Spectacolul perpetuu este utilizat, de regizorul britanic, drept simbol pentru reprezentarea societăţii ruseşti din veacul al XIX-lea, în care fiecare persoană avea un rol bine stabilit. Între baluri, jocuri şi curse de cai, totul nu este decât un joc în care Anna trebuia să danseze după cum i se cânta. Dragostea o orbeşte şi o vulnerabilizează, de aceea nu mai face faţă situaţiei. În culise, zvonul despre aventura ei extraconjugală se răspândeşte cu repeziciune, iar tânăra femeie devine ţinta tuturor atacurilor, pentru că încălcase convenţiile acelei societăţi.

Deşi lipsită de emoţia unor trăiri conforme cu „sufletul rus”, pelicula este o experienţă vizuală şi auditivă deosebită. Cadrul baroc blochează însă emoţia, exprimarea sentimentelor. Ca şi opera lui Baz Luhrmann (Moulin Rouge!), filmul este un balet, un dans al sentimentelor coregrafiate pe muzica lui Dario Marianelli. Joe Wright a colaborat cu coregraful Sidi Larbi Cherkaoui. Dansul Annei cu Vronski amuţeşte mulţimea din jur. În acest flux graţios şi dinamic, regizorul oferă şi unele cadre mai intime cu Anna şi amantul ei. Astfel, a încercat să creeze o versiune de odă pentru iubire în toate formele ei: pasională, maternală şi fraternă.

Keira Knightley & Aaron Taylor-Johnson Photo by Laurie Sparham © Focus Features

Interpretările actoriceşti sunt în tonalitatea impusă de diapazonul regizorului. După interpretări ale unor actriţe celebre, precum Greta Garbo, Vivien Leigh, Sophie Marceau, cea a Keirei Knightley este una duioasă, sensibilă, dar lipsită de pasiune. Aaron Taylor-Johnson este lipsit de orice vibraţie în rolul contelui Vronski, pare doar o marionetă dandy cu zulufi blonzi. La fel de impasibil pare şi Jude Law, în ipostaza de soţ încornorat. Nicio schimbare de registru nu se reflectă pe chipul său, în ciuda situaţiilor diverse prin care trece.

Jude Law & Keira Knightley Photo by Laurie Sparham © Focus Features

Chimia iubirii se poate regăsi doar la cuplul Levin – Kitty. Alicia Vikander trece cu graţie în secolul al XIX-lea după ce, recent, a interpretat-o pe regina Danemarcei din secolul al XVIII-lea (En kongelig affære / A Royal Affair). Ea vibrează la pasiunea lui Levin (Domhnall Gleeson), moşierul sensibil şi idealist, care se retrăsese la Pokrovskoye.

Alicia Vikander (Kitty) Photo by Laurie Sparham © Focus Features

Folosind un estetism aflat la graniţa cu glamour-ul publicitar, cu unele tuşe baroce, această reprezentaţie teatrală perpetuă este una novatoare pentru ecranizările de până acum ale operei lui Lev Tolstoi, fiind o abordare curajoasă. În spatele unui stil formal şi condescendent, rămâne privirea dezaprobatoare, a regizorului, pentru o societate înţepenită în norme rigide.

Jude Law, Domhnall Gleeson, Alicia Vikander © Focus Features

Regia: Joe Wright
Scenarişti: Lev Tolstoi (roman), Tom Stoppard
Muzica: Dario Marianelli
Distribuţia: Keira Knightley (Anna Karenina), Matthew Macfadyen (Oblonski), Olivia Williams (Contesa Vronski), Jude Law (Karenin), Domhnall Gleeson (Levin), Alicia Vikander (Kitty), Aaron Taylor-Johnson (Vronski)

Via LiterNet