Problema cu opresiunea proiectată și cu proclamarea victimității din te miri ce e că, la o adică, și acuzatul se poate simți ofensat sau stigmatizat. Suspiciunea că un individ se exprimă critic la adresa altuia în baza unor prejudecăți este la rândul său un ultragiu. De exemplu, premiza că un alb lovește sau înjură o persoană de culoare din rasism. O poate face pentru că e nervos. Un bărbat poate insulta o femeie și de nesimțit ce e, nu doar din misoginie.




Specularea victimității în termeni social-politici e o chestiune dubioasă. În acest fel se poate ajunge la o progresie la infinit cu bănuielile, iar acuzatul să se simtă legitim ofensat de o prezumție de vinovăție mai gravă decât faptul de a fi necontrolat, impulsiv sau mitocan.


Se mai întâmplă și accidente. Obsesia raporturilor de putere configurate ideologic produce mentalități paranoide. E cert că ideologii sunt primii influențați și influențabili de modele conceptuale. Cei care se lasă călăuziți mai mult de instincte sau sentimente și pentru care experiențele sensibile câtăresc mult mai greu decât constructele cognitive și care pun la îndoială normele și valorile sociale, n-au de ce să aibă bănuieli că alții ar fi mai influențați de ele decât de propria busolă interioară, logic.


Victimitatea e, prin definiție, legată de agresiune, opresiune și abuzuri reale, nu de suferința propriuzisă. Căzutul de pe bicicletă nu e victimitate, nici faptul că ai rămas repetent(ă) sau că te-ai ales cu cucuie după ce ai sărit la bătaie sau că au făcut bancuri pe seama ta colegii, când te-au văzut beat(ă). Prostia și lenea și ridicolul sunt discriminate, da… și foarte bine!


Sigur că o jignire adusă condiției promordiale a unei ființe umane e mai gravă decât o etichetă negativă pusă unui discurs sau unui comportament punctual. Pe de altă parte, discriminarea pozitivă e un generator de prejudecăți și mentalități infecțioase. Faptul că e permis un discurs denigrator la adresa masculinității în ideea de compensare a misoginiei e inacceptabil.


Iar lupta îndârjită împotriva privilegiilor sociale nu elimină ”privilegiile” naturale și nu va împiedica femeile să se simtă atrase de blonzi, înalți și bine făcuți în detrimentul altora pe care natura i-a înzestrat mai subțirel, cât o fi de demonizată specia aceea.


De fapt, ”victimele cronice” suferă că nu se simt valorizate. Că nu sunt suficient de apreciate. Dar și aceasta este, de cele mai multe ori, o chestiune care ține de resorturile unor decalaje de resurse și pontențial și calitate.


Lumea naturală e constituită pe principii concurențiale, nu egalitariste.




Da, e grav să marginalizezi un om profesional și social pentru că are un anumit gen, o anumită greutate, o anumite înălțime, o anumită înfățișare sau culoare sau entnie. Dar în viața personală aceste discriminări sunt inerente. Oamenii au preferințe, gusturi, doleanțe. Așa cum privilegiază înghețata de căpșuni în detrimentul celei de vanilie, pot privilegia și o brunetă focoasă în detrimentul unei blonde spălăcite în viața particulară. Nu pot fi acuzați de discriminare pentru asta și amendați în consecință.





  




  






De multe ori victimele închipuite se simt rănite pentru că sunt respinse în contexte în care autoritățile statului nu au cum să le ajute.


Și din acest motiv, o cultură a victimității e dăunătoare. În loc să caute să își depășească frustrările, oamenii și le adâncesc iluzionându-se că sunt nedoriți din motive de injustiție socială și mințindu-se că totul în viață e determinat politic și, deci, reglementabil politic, ajustabil. În cea mai mare parte suntem produse bio-genetice și ne manifestăm ca atare pe planurile esențiale.


Cât timp ne putem exercita drepturile, alegem și nu îi valorizăm pe toți la fel. Chiar dacă operăm cu criterii de valoare subiective, nu înseamnă că suntem niște ”brute opresoare”. Există o demarcație clară între spațiul  public și cel privat, iar regulile morale care se aplică într-o dimensiune nu mai sunt valabile și în cealaltă. Criteriile de selecție sunt altele. Ca angajator, oferi postul celui mai bine pregătit profesional. Ca profesor, dai nota zece celui mai meritoriu student. În materie de performanță socială sau profesională nu ții cont de sex, rasă, gen, credință. În viața personală, însă, ții cont, desigur. Poți prefera să ai prieteni de același sex. N-o să te faci lesbiană ca să nu discriminezi, și n-o să te măriți cu un ateu, dacă ții să ai bărbat credincios. Unii preferă formele pline, ochii verzi etc sau bunătatea, ”rezistenței la stres”, atât de apreciată în condiții de muncă.  În viața personală alegem instinctiv, estetic sau sentimental, alegem în funcție de criterii de finețe și avem exigențe care nu sunt valabile și / sau acceptabile în contexte sociale.


Respingerea unui candidat la o funcție publică trebuie justificată rațional și obiectiv, altminteri e penalizată în această parte a lumii, în schimb respingerea unui candidat la orice ”funcție intimă” nu trebuie justificată. Poți prefera un urât, înfumurat și arțăgos unui făt frumos modest și plin de scrupule, că așa preferi, e treaba ta.  În plan personal ai dreptul la subiectivitate și la alegeri nemotivate rațional. 


Justiția socială ar fi odioasă dacă ar avea pretenția să-și extindă normele și în viața personală.


Drepturile individului sunt în primul rând legate de subiectivism, de unicitatea sa și de felul în care privilegiază, în viața proprie, anumite valori și virtuți în detrimentul altora. Principiile și imperativele în jurul cărora își construiește viața fiecare variază de la caz la caz. Pentru unii centrul de greutate e pietatea, pentru alții dorința, pentru alții confortul material sau comunicarea.


Psihologia modernă recunoaște existența unor monștri: singurătatea, abandonul, respingerea, angoasa, îmbătrânirea, boala, sărăcia, frica zilei de mâine.


O cultură a victimității poate încerca să îi domesticească, să îi ”civilizeze” și să îi facă să pară produși pe cale socială. E un pericol, pentru că de aici derivă acuzații isterice, care depășesc orice orbită morală.


Suferința existențială e naturală, nu e provocată de resorturi sociale, ci de soartă sau de hazard, de alte condiții și forțe.