Ca un regizor temerar și intransigent, Radu Afrim își asumă riscuri reale pentru a întocmi un protocol (perfect calibrat la prezentul continuu) al tehnicilor de supraviețuire în lumea actuală. „Ce fel de oameni devenim atunci când suntem brusc forțați să ne schimbăm stilul de viață?” Un posibil răspuns încercăm să aflăm urmărind un raport bine făcut, profund încorporat, de la sfârșitul epuizat al ultimei crize, în timp ce suntem în faza de început a uneia cu totul noi, în recenta montare „Repetiție pentru o lume mai bună”, (declarată) «o Matrioșka de crize».

Afișul spectacolului ”Repetiție pentru o lume mai bună” © Irina Moscu / TNB

Încă de la afișul care esențializează teme și motive, suntem atenționați că vom pătrunde într-un tărâm vizual aparte, de altfel, acest teritoriu i-a adus nenumărate elogii directorului de scenă Radu Afrim. Bunăoară, vom regăsi tușele estetice și tematica încapsulate în acest poster semnat de Iulia Moscu: un soi de Mic Prinț rătăcit într-o lume à la Edgar Allan Poe ne pune în gardă că vom avea de-a face cu un (anti)erou măcinat de neliniște și disperare. Izolat într-un glob de cristal, se profilează într-o postură evidentă de criză (la nivel moral, politic, ecologic, civilizațional, avem să aflăm ulterior). Din metaforicul afiș, deducem reanimarea morţilor sau doliul, dar și speranțele (rozele fanate). Aflăm, deci, că directorul de scenă va apăsa ușor pe frica noastră de moarte, de îmbătrânire, de capcanele capitaliste. Spectatorul rămâne, însă, îngenunchiat de felul tranșant în care spectacolul, cu un titlu aproape programatic, filtrează lumea și-și avertizează spectatorii (folosind clacheta de film) că este în uz… «o repetiție pentru o lume mai bună».

Dramatizarea romanului omonim al scriitorului Mihai Radu poate fi – lejer – un  manifest direct și abrupt al inventarului de greșeli din lumea de azi, care te scoate din ritm și te obligă să nu evadezi, să fii martor la sfârșitul lumii palpabil, la care participăm, zi de zi, cu toții. Bunăoară, la o primă vedere, avem de-a face cu povestea lui Paul, un cincuagenar din București, care fuge de responsabilități, își pierde tatăl bolnav de demență, băltește în relații disfuncționale și simte cum viața trece impasibil pe lângă. Întreaga montare devine o bulversantă călătorie intimă, o călătorie menită să facă lumină / sau nu, în fond o dramă reflexivă în care moartea, boala, trauma, sexualitatea, speranțele și nostalgiile sunt reunite pe un imens „loc de joacă” (excelentă mișcarea scenică coordonată de Flavia Giurgiu), într-un mod tranșant, crud și lipsit de compromisuri. Talentul de povestitor al directorului de scenă este de netăgăduit atunci când se joacă cu timpul și spațiul pentru a evoca despărțirea pusă în evantai: despărțirea dintre soți și iubiți, dintre părinți și copii, dintre o generație și o alta, despărțirea de trecut, de speranțe, ba chiar și despărțirea de viitor. În fiecare dintre spectacolele semnate de Afrim, există cel puțin  un element care iese din tiparul clasic al expresiei teatrale – fie o instalație împrumutată din artele vizuale, fie nelipsitele proiecții video/Video mapping: Andrei Cozlac. Amestecului dozat de imagini video (de apreciat reverența în fața lui Antonioni, prin imaginile cu Monica Vitti) și muzică remixată (nu lipsesc hiturile disco sau șlagărele românești) îi corespunde, în planul ideilor, o intertextualitate și o intervizualitate în care cele mai diferite surse se regăsesc: de la picturile daneze sau cele suprarealiste, la clișee de groază (The Addams Family) până la cele sublim perverse ale lui Almodóvar.

Regăsim, pe scena sălii „Ion Caramitru”, decoruri adecvate pentru o narațiune complexă. Întreg universul spațial (Scenografie: Irina Moscu) devine proiecția unei lumi subiective, o casă tip vagon, insistând asupra mediocrității lente a spiritului într-un spațiu mortificat, căci avem de-a fac cu o istorie despre o familie românească dintr-un București datat, dar, la fel de bine, poate fi definitorie pentru întreaga civilizație occidentală de azi. Directorul de scenă păstrează amănuntele teatralității sub spectrul unui echilibru, un pol al armoniei e textul, celălalt e spațiul ales. Arhitect al spațiului, Radu Afrim e atent și la cuvânt și la imagine, pentru că le vrea investite în realitatea umană și fictivă a creației scenice. Interioarele austere și reci – desprinse parcă din picturile lui Vilhelm Hammershøi sau René Magritte – surprind mai bine lumina (nuanțele reci) și ilustrează întâlnirea neașteptată dintre irealitate și cotidian. Și de astă-dată, Radu Afrim se detașează  prin încorporarea unei estetici izbitoare, care rimează cu actualitatea. Microcosmos al epocii digitale, spațiul teatral compus de acest regizor e un palimpsest tridimensional care conține un întreg arsenal cultural: citate, aluzii, ironii (grozavă imaginea mall-ului ca o panoramă a deșertăciunilor), umor negru. Poezia vizuală atestă vâna teatralității lui neo-suprarealiste în care legile firești ale poveștii (narațiunii clasice) sunt sublim distorsionate.

Recenta montare uimește publicul prin autenticitatea și prin infinita tandrețe, sintetizând multe dintre obsesiile artistice ale dramaturgului/romancierului, devoalând o tulburătoare luciditate conjugată cu o sănătoasă doză de umor actual. Problematica morții a dat mereu de furcă directorilor de scenă, dar în cazul de față, Radu Afrim abordează toamna vieţii într-o cheie meditativă minoră.

Un bărbat se trezește într-o lume cel puțin dezamăgitoare, ba chiar plină de disperare, iar tehnica lui de supraviețuire e să nu-și asume rolul de adult. Înțelege prea multe din nonsensul existențial, ca să nu facă pe nebunul din când în când. Pentru astfel de personaj nu putea fi nimeni mai potrivit decât Marius Manole, antrenat și în partituri interiorizate, iluminate de o bogată trăire dramatică. Actorul se regăsește în acest antierou, cu aspect de Mickey Rooney, și menține o amplitudine constant dramatico-sarcastică. Paul este un bărbat care trece prin criza majoră dintre maturitate și primele semne ale îmbătrânirii. Este legat de trecut, dar nu are nicio ancoră a stabilității. Este un veritabil nomad prin viață. Are o fostă soție, Mădălina, care i-a distrus ideea de amor domestic, o fiică, Lavinia, plecată din țară și un tată solitar, internat la azilul „Conacul Speranței”. Dacă femeile din viața sa i-au semnat de mult timp biletul de adio, tatăl pare să planeze ca o umbră, amintindu-i de vremuri pe care le considerase încheiate. Marius Bodochi a reprezentat o justă opțiune pentru înneguratul senior (Domnul Mircea Negrescu) impus și de gama posibilităților nuanțate ale experimentatului artist, aici, împrumutând din expresivitatea austeră a chipului, dar și din accentul anticonvențional al desenului psihologic.

Mirela Oprișor, în rolul Mădălinei, este decorativă, exuberantă, posesoare a unui stil de joc subtil, tușat de umor. Acești actori, Marius Manole și Mirela Oprișor, excelează în prezentarea a doi oameni care nu pot să nu se rănească reciproc ori de câte ori se află în aceeași cameră, fie intenționat, fie din întâmplare, doar pentru că se cunosc atât de bine. Energiile contrastante ale actorilor conduc spre unele dintre cele mai reușite scene din spectacol. Ideea de ‘altă lume’ o sugerează, fie și printr-o apariție fulgurantă (video), Cătălina Mihai întruchipând-o pe Lavinia, fiica lui Paul și a Mădălinei. Tânăra actriță aduce nota de viu și autentic necesar în acest univers mortificat.

Centrul de greutate în conexiunea dintre Paul şi tatăl lui îl reprezintă asistenta Tamira, cea care îl îngrijește pe seniorul Negrescu. Bizuindu-se pe manifestările temperamentale ale feminității sale, dar și pe o acuratețe expresivă, Raluca Aprodu îi conferă dimensiuni dramatice personajului Tamira (realizatorii au eliminat-o pe cealaltă asistentă, Dana, din roman, comasând trăsăturile celor două în personalitatea Tamirei). Dansul senzual și pulsațiile psihedelice, din fundalul imagistic, subjugă privitorul mângâiat de vocea Domnicăi Trop și îl lasă derutat de combinația oximoronică.

Ca de obicei, regizorul își bulversează spectatorii prin frustrarea orizontului de așteptare. Bunăoară, folosește o singură actriță/un actor pentru două partituri diferite. În raport cu Patricia, Paul nu se mai poate atașa de ea. Crina Semciuc își certifică strălucit datele ei interpretative, dar și expresivitatea particulară a chipului. Tonurile când picante, când romanțioase ale recitativului justifică dubla ei distribuire în postura amantei Patricia, dar și-a nepoatei (Carmenuța, aici, o veritabilă „Wednesday”) Primăriței. La fel procedează  Radu Afrim și în cazul primarului din Gostinu, care devine Primăriță. Și aici, directorul de scenă distribuie aceeași actriță în două roluri diferite, dar asemănătoare: mama lui Paul, dar și Primărița. Natalia Călin întrupează mama care, în încercarea de a-și îndeplini consecvent rolul, pune bărbatul deasupra copiilor. Chipul expresiv al Nataliei Călin pâlpâie între resemnare epuizată, disconfort, furie guturală și reconsiderare conciliantă de nenumărate ori. Excepțională în tipologia de ‘femeie-locomotivă’, Natalia Călin se califică și în postura ingrată de Primăriță postdecembristă. Mizând pe candoarea și vulnerabilitatea structurală a lui Ștefan Iancu, regizorul îi atribuie atât rolul nepotului (Bogdănel) Primăriței, dar și a Câinelui Mădălinei. Tânărul actor echilibrează atmosfera și transformă cuvintele în gesturi, priviri.

Irina Movilă se înscrie în linia tradițională a actrițelor care reușesc să imprime imediat o anumită emoție unui spectacol. Fie și prin intermediul aparițiilor video „transcrie” confuzia personajelor și nuanțează intriga întrupând-o pe Mara, sora vitregă a lui Paul, dar și un ‘nod’ important în derularea acțiunilor (subiective).

Alura sportivă, sinceritatea și fermitatea jocului îl impun pe Emilian Oprea în postura lui Slavic, partenerul lui Paul în proiectele sale eco. În egală măsură, Ciprian Necula etalează un comic reflexiv, capabil să releve veracitatea personajului Gelu, amicul comun al lui Paul și-al lui Slavic, iar touch-ul gay devoalează o tulburătoare intimitate, fără tușe exhibiționiste. Acest duo à la Kusturica potențează șarja comică.

Falimentul este general pentru acest personaj: tatăl lui se întoarce acasă lipsit de memorie și cu o vină disipată într-un trecut neclar și, aparent, îngropat definitiv, apoi are un proiect ecologic interesant, dacă nu ar fi bizar: să ridice două statui-copii din peturi de plastic pe malul Dunării. În același timp, Paul este rugat de fosta sa soție, Mădălina, să-i recupereze cățelul de la iubitul ei de care tocmai s-a despărțit. Iată cum un câine iscă drame familiale și scotocește printre dedesubturile vieții de cuplu din lumea actuală. Languros și patetic, apatic și sagace, crud uneori, Istvan Teglas răbufnește în toată plenitudinea structurii sale eclectice în postura Flautistului, actualul iubit al Mădălinei. Aerul său de Frenkenstein, mixat cu figura semi-umană a lui Caliban, confirmă anxietatea și – mai ales – eșecul ca o inimă întunecată a orgoliului, aici, perfect în rolul de abuzator.  De asemenea, capriciile minții și bătrânețea galopantă sunt subtil sugerate prin prezența lui Cordoș, bărbatul fugit de la azil / prieten cu Mircea Negrescu, ipostaziat cu mult umor de Emilian Mârnea.

”Repetiție pentru o lume mai bună”/ Marius Manole & Emilian Mârnea © Radu Afrim

Într-o astfel de intrigă stă farmecul narațiunii scenice: discrepanța uluitoare între gravitatea unei situații de viață și de moarte, de pe o parte, și ridicolul absolut al preocupărilor mărunte ale altora, pe de altă parte. Paul e nevoit să rezolve în timp record ambele probleme, lăsând impresia că le face cu aceeași lipsă de entuziasm. Totuși, există și un beneficiu ascuns al acțiunilor lui. Mereu fluidă, regia reflectă net strania atmosferă din viața lui Paul, sondează profunzimile din intimitatea cuplului de adulți aflați într-un spațiu transformat în zonă de conflict. Plasată într-o mare de blocuri gri, sobră și decorată cu rafinament, casa-vagon devine un personaj în sine – martorul tăcut al tuturor evenimentelor (dormitorul rămâne simbol al unui trecut de mult apus, iar fereastra e o posibilă «cheie»).

În a doua parte a spectacolului, aflăm despre trecutul tatălui său și despre istoricul căsniciei  cu Mădălina, ceea ce face lumină într-o privință: Paul are nesperata șansă, ascultându-i și îndeplinindu-le dorințele (recuperarea câinelui Mădălinei) sau ocupându-se creștinește de sfârșitul tatălui său, de a le demonstra tuturor că e mai bun decât ei; că, în pofida tuturor defectelor lui, se poate plasa într-un soi de superioritate etică. Practic, el n-a făcut altceva decât să urmeze un firesc, un tipic social care salvează aparențele. Originea acestei idei despre retribuție se (re)găsește în copilăria lui Paul, pe care el o descrie ca fiind un loc din care lumea îndepărtată a adulților părea o garanție a echilibrului. Pe de altă parte, nu poate face complet abstracție de firea lui, încât moartea tatălui său îi dă prilejul de a pune în scenă un spectacol grotesc, însă plin de umor negru și absurd, ca o ironică piedică pusă morții înseși.  Lucid și cinic, Paul nu are timp nici de sentimentalisme ieftine, nici de emoții artificiale; e pragmatic, sec și gata să evite „obiceiul”. Hâtru și iconoclast, Paul întrupat de Marius Manole atribuie macabrului o dimensiune ridicolă, care detabuizează și aruncă în derizoriu întreaga situație.

”Repetiție pentru o lume mai bună”/ Crina Semciuc, Raluca Aprodu, Marius Bodochi și Emilian Mârnea © Radu Afrim

Deși a plonjat în microuniversul unei familii oarecare, efectul sociologic din „Repetiție pentru o lume mai bună” nu estompează latura emoțională. Regăsim  o permanentă glisare de la poveste, de la fluxul narativ, la o combinație de imagini și senzații. Teatralitatea lui Afrim implică elemente de media, proiecții și vibrații muzicale. Fluidizarea spațiului invită spectatorul la o perspectivă multiplă. Este multă tăcere între personajele de pe scenă. Tăceri legate de iubire, tăceri legate de trădare, tăceri legate de furie. Acele pauze pe care personajele le fac în dialoguri trecute și prezente sunt croite după calapodul lui Paul. El poartă ranchiuna, atașamentul, ura sau frustrarea ca pe un bagaj pe care nu are cum să-l uite într-o gară.

Ideea spectacolului este seducătoare, bogată în posibilități, propice reflecției, o combinație de privire obiectivă asupra realităților românești postrevoluționare și de analiză discretă, dar puternică, a tarelor societății și a felului, deseori stângaci, în care personajele se adaptează mediului. Un spectacol în care mesajul e înscris chiar în titlul lui conduce acest „mic infern” (de pe scenă) spre orbita universalității. O constantă rămâne căutarea unui tip de expresie care să medieze contradicțiile propriului «eu». În centrul acestei lumi, rămâne mereu regizorul, artistul ale cărui căutări, dileme, traume, amintiri își găsesc un sens în dinamica unui spectacol autentic.

Repetiție pentru o lume mai bună

dramatizare de Mihai Radu și Ionuț Sociu după romanul omonim de Mihai Radu

Regie: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Asistent regie: Mădălina Ciupitu

Asistent scenografie: Mădălina Sandu

Lighting design: Mircea Mitroi

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Distribuție:

 

Paul Negrescu: Marius Manole Mircea Negrescu, bătrânul pe moarte / tatăl lui Paul: Marius Bodochi
Mara, sora lui Paul (aflată în Australia – apariție video): Irina Movilă Mădălina, fosta soție a lui Paul: Mirela Oprișor
Flautistul, actualul iubit al Mădălinei: Istvan Teglas Tamira, asistenta care îl îngrijește pe Mircea Negrescu: Raluca Aprodu
Cordoș, bărbatul fugit de la azil / prieten cu Mircea Negrescu: Emilian Mârnea Slavic, prietenul lui Paul și partenerul lui în proiecte: Emilian Oprea
Gelu, prieten cu Paul și Slavic: Ciprian Nicula Mama / Primărița din Gostinu: Natalia Călin
Carmenuța, nepoata primăriței: Crina Semciuc Bogdănel, nepotul primăriței: Ștefan Iancu
Patricia: Crina Semciuc Câinele: Ștefan Iancu
Lavinia (apariție video): Cătălina Mihai

Spectacol nerecomandat minorilor sub 16 ani.