M-a împins un drăcușor să încerc să mă amuz puțin ca să adorm, recent. Și am zis să urmăresc pe „youtube” niște așa zisi clarvăzători. Am dat peste unul care vorbea în direct la o televiziune cu o doamnă cu o voce cumsecade care îi tot zicea de necazurile ei și el o muștruluia în fel și chip. Femeia, spășită, îi încuviința ocările. Tot răul, zicea el se întâmpla din vina ei. Sigur a fost neatentă și a trecut pe sub o scară, sigur s-a îngrijorat ea cu ceva și a cobit. Ce să o mai lungim, ea chema răul, cu gândul cel negru sau refuzând să ia în serios bunătate de superstiții.  Dacă lucrurile nu îi ieșeau așa cum voia era pentru că se apuca să povestească în avans și nu își ținea dorințele secrete. Practic, rezulta din spusele lui, că tot universul ar fi o rețea în care se produce ghinionul cum produc hidrocentralele electricitate. Orice interacțiune era aducătoare de consecințe nefaste, orice gând. Circarul (nu i-as zice escroc ca să nu insult inteligența șarlatanilor) trăgea tare cu ”puterea cuvintelor”. Orice cuvânt e o invocație. Era de întrebat: dar de ce gândurile bune nu au aceeași putere? Tot omul zice la necaz vrute și nevrute. Pe urmă regretă. Mintea e o ciornă, mai zici, mai ștergi, te mai sucești, te mai răzgândești. De ce zicerile bune nu le-ar anula pe cele rele? Dacă chiar ar exista asemenea puteri, prin absurd, și zice țața Floarea că vrea să se îngrașe vecina, căci are boală pe ea, și vecina se îngrașă, de ce dacă crede cu toată convingerea mândrul repsectivei că-și va păstra proporțiile nu se întâmplă?

Și pe stadion, unul hulește și cobește, altul e suporter. În viață unul ne detestă altul ne iubește. Influențele ar trebui să se neutralizeze unele pe altele.

Aici adeptul gândirii magice se trezește să spună: omul mai repede crede în împlinirea celor rele decât a celor bune și atrage răul prin credință. Păi nu e așa.  La câte vise cu feți frumoși, potenți și performanți și cu iubiri perfecte au în cap adolescentele și la cât sunt de consistente, de hotărâte, de explozive ar fi trebuit să fie plin pământul de cupluri-miracol. Și nu e cazul.

din arhiva personală

Per total nu m-am distrat deloc.  Să te lași așa abuzat emoțional și verbal, cum se lăsa biata femeie, și să nu ai nici o reacție de apărare și nici o tresărire de logică  e deplorabil.

Acești triști (am cunoscut și eu câțiva) au pretenția unei logici, de aceea trebuie demontate logic aberațiile lor.  Nu trebuie ignorați pentru că sunt ca oțetarii… sunt dăunători, credințele lor proliferează în mentalul colectiv și sunt nocive, induc oamenilor un fals sentiment vinovăție și totodată de control și o falsă iluzie  puterii asupra unor lucruri care n-au nici o legătură cu felul în care gândesc despre manifestarea lor.

Sigur că e de preferat să nu invocăm răul și să nu dorim răul nimănui. Sigur că ne adâncim în stări morbide dacă le chemăm cu gândul și sigur că starea morbidă slăbește organismul sau atrage rezonanța altora, că se creează psihologic cercuri vicioase în care ne complacem în suferință și nihilsm și în interpretări sumbre, într-un întreg sistem de idei care le perpetuează. Sigur că există un climat al psihismului colectiv în care trăim. Nu îți vine să tropăi de bucurie printre depresivi. Dar există și un sistem imunitar al fiecăruia, o ecluză… un instinct de conservare. Omul mai zice: nu mai pot, vreau să mor, vreau să fiu singur. Dar asta nu înseamnă că a doua zi își abandoneză familia sau se sinucide. Per total, forța vitală triumfă asupra stărilor morbide, sentimentul e mai puternic decât lehamitea.

Boli teribile fac și oameni iubiți și luminoși, copii adorați. Nu există o legătură directă între morbiditatea întâmplărilor și situațiile în care suntem prinși respectiv cea a climatului mental în care trăim și invers, între splendoarea din minte și realitatea de la impuse.

E plin de mizantropi zgârciți la suflet și morocănoși și de pizmuitori profesioniști care trăiesc sănătos până la adânci bătrâneți, ca drept dovadă că sunt imuni și la propriile otrăvuri.

Etc etc

Citiți și Postmodernismul…