Un roman care se desprinde net de concepția clasică a genului și, prin urmare, face epocă în peisajul literar românesc. Nu e o scriere facilă, așa încât își selectează cititorii: trebuie să ai un orizont cultural vast, o limpezime a minții care să-ți permită să descifrezi meta-textul, operație dificilă în condițiile în care nu știi să faci diferența între realitate, ficțiune și simbolistica specifică transgresării celor două domenii, în plus, trebuie să accepți faptul că miturile, oricât de bine înrădăcinate ar fi, pot și chiar trebuie să fie demontate și spulberate, pentru a asigura ieșirea la suprafață a acelei dimensiuni autentice a ființei umane, în ceea ce are ea mai profund.
Este o carte care aduce o viziune inedită asupra iubirii, și mulți se vor grăbi să-i găsescă vulnerabilități. Este un roman al formării și desăvârșirii unei femei care trăiește o experiență erotică în marginile ontologicului. Personajul masculin, absent în realitate, trăiește în ființa feminină, care îi invocă prezența în multiple ipostaze, grație unei forțe imaginative și unei puteri de reprezentare extraordinare.
În ce constă ineditul acestei povești de dragoste, care aduce pe departe cu celebra Maitreyi? În faptul că cei doi aparțin unor civilizații diferite, ceea ce devine pentru Ilinca un pretext de sondare antropologică și filozofică a antinomiilor orient-occident, iar acest lucru va face cu atât mai prețioasă capacitatea iubirii de a fi o coincidentia oppositorum, adică liantul perfect între toate contrariile universale.
Mai apoi, în celebrarea iubirii ca asumare totală, ca act de dăruire necondiționată acelui om care trăiește în altă parte a lumii – fizic, dar nu încetează să părăsească niciodată acel teritoriu în care se manifestă ca omniprezență: sufletul femeii, în care crește liber și în cele mai nobile ipostaze, pe care poate nici el măcar nu și le (re)cunoaște.
Povestea nu are dramatism decât în condițiile unei percepții înguste ale realității, așa cum au construit-o oamenii sănătoși, ai instinctelor primare, anume că acei care se iubesc trebuie să împartă neapărat o existență comună – aici e interesant, cu toate că ea duce inevitabil la monotonie și chiar disoluție, sau cel puțin la transformarea ei în alte sentimente, îndepărtate de esența adevărată a iubirii.
Lecția e simplă: in absentia, iubirea își păstrează virtuțile atâta timp cât nu se poate transforma, nu se diluează, nu dispare, ci continuă să crească, depășind granițele spațio-temporale și relativitățile iminente ființei umane.
Pentru scriitoare, înzestrată cu o capacitate extraordinară de a vedea dincolo de realitatea brută, din care extrage doar semnele care obliterează o percepție autentică, acționând asemeni unor piroane care încetinesc evoluția ființei umane, iubirea devine și un destin creator căriua nu i se poate sustrage: cartea se naște din căutarea sensurilor existențiale, iar ele depind de felul în care ea învață, uneori dramatic, alteori prin revelația imediată, că dragostea e singura noastră dependență și singurul factor modelator al conștiinței noastre, iar celelalte aspecte ale personalității noastre cresc în umbra ei.
O carte despre esența feminității, o ars amandi neconvențională, pe care ar trebui să o citească în primul rând bărbații care se întreabă cum iubesc femeile.
De ce nu e simplu, așa ca la ceilalți oameni, care se caută, își vorbesc, împart bucurii, necazuri, construiesc familii, case, acumulează bunuri materiale, se întreabă în subtext autoarea. Citind cartea, veți descoperi, cu siguranță, o altă față a feminității, care, vă pot spune, va fi șocantă pentru spiritele slabe. Dacă sunteți pregătiți de o experiență crucificatoare, exorcizatoare, citiți, e romanul unei revelații.
Și un fragment din roman, pe care autoarea însăși ni l-a pus la dispoziție:
Numele Tău și Alte Erezii (Editura Polirom, 2017)
Fragment de roman.
”Să fiu curva lui e răul cel mai mic. Să fiu curva lui e răul cel mai mic. E răul cel mai mic, îmi spun. Sunt lucruri mult mai dureroase şi mai sfâşietoare de atât. Cum ar fi faptul că mi-a venit ciclul când eu speram să fi rămas gravidă.
Ba nu. Nu e chiar răul cel mai mic. Faptul că sunt curva lui înseamnă că n-o să am niciodată bucuria să ies cu el pe stradă, de mână, că nu-mi va cânta niciodată la chitară. N-o să putem avea niciodată o relaţie normală, nu va exista nici măcar un moment în care să ascultăm pur şi simplu muzică, împreună, pentru că, dacă am trece linia de demarcaţie dintre doar-sex şi sex+trei acorduri, ce mare lucru, ne-am dori mai mult şi mai mult în fiecare zi. Şi am risca să ne pierdem minţile şi să încercăm să fim împreună într-un mod care ne e interzis.
Ar trebui să îmi iasă din cap toate bazaconiile pesudo-morale şi toate ideile ilustre despre seriozitatea relaţiilor şi despre buna cuviinţă şi despre decenţă şi despre ce înseamnă o femeie respectabilă, idei care, din varii motive, n-au putrezit odată cu epoca victoriană şi care plutesc, ca nişte resturi fetide, printre cugetările de bun simţ ale contemporanilor şi care, vrei nu vrei, circulă şi prin mintea ta, dacă nu le mături. N-ar trebui să resimt presiunea socială într-aşa un hal în condiţiile în care aud zilnic că abuzăm prea tare de individualism. Să creadă toţi că sunt ultima jegoasă, ultima putoare, toţi, şi neamurile lui, şi ale mele, şi colegii mei, şi decanul şi regina Angliei! Treaba lor! aşa ar trebui să pot să spun.
Începeam, în sfârşit, să îi înţeleg sursa tristeţii. Ochii aceia, răvăşitor de trişti, cu care mă privea erau ai unui om care, poate, mă iubea şi el, dar ştia ceea ce eu abia începeam să descopăr. Pentru că el cunoştea cum funcţionează lumea mea, eu habar n-aveam că nu există nici un loc pentru noi doi, împreună, nici într-a lui. Dar dacă n-aş fi curva lui, ci prietena lui, oficială, să zicem, atunci ne-am pune în bătaia tuturor armelor. Atunci, şi ai lui, şi ai mei ar riposta violent şi ne-ar distruge, dar nu oricum, ci într-un mod care ne-ar arunca direct în infern. Pe el l-ar face una cu pământul ai lui, pe mine ai mei. N-am putea nici o secundă să supravieţuim împreună în nici una dintre lumi, de aceea el, bărbatul, a decis să avem un No Man’s Land al nostru şi să ne iubim acolo, neştiuţi de nimeni, cum se poate… cât se poate.
Când am scris despre dreptul femeilor islamice de a umbla descoperite, despre cruzimea unei lumi în care relaţiile intime sunt supravegheate şi obstrucţionate de comunitate, şi în care bună parte dintre drepturile omului şi ale cuplului sunt anulate, m-am crezut mare eroină a umanismului. Susţineam cu tărie că nu există islamofobie în lumea occidentală ci doar reacţii fireşti la un tip de abuz şi demenţă colectivă care distruge vieţi. Ei bine, pe-atunci nu ştiam ce spun, nu ştiam ce înseamnă islamofobia şi în ce constă ea. Acum ştiu. E în noi toţi, e şi în mine. Ca şi misoginia…
Unei femei misogine îi e ruşine de tot ce are legătură cu feminitatea, îi e ruşine să admită că are gusturi sau îndeletniciri femeieşti şi oricând va consimţi că o femeie e mai rea şi mai vinovată decât un bărbat, inclusiv ea însăşi. O femeie misogină valorizează în viaţa ei doar ceea ce are în comun cu bărbaţii, ia în serios doar zona de interferenţă şi androginitate. Islamofobia se manifestă în mod analog, cel puţin în sinea mea: tot ce are legătură cu religia în felul lui de a fi şi de a se comporta, ignor. Valorizez doar bunurile comune, cum ar fi de exemplu plăcerea de a visa şi vegeta, alegerea de a trăi la Londra. Fobia e un amestec de frică şi ruşine şi n-ai cum s-o reprimi. Cu un mic exerciţiu de imaginaţie mă pot plasa în postura nevestei şi atunci fobia capătă accente de oroare. În lumea lui, dacă stai în casă cu soacra, dormi cu ea, ieşi cu ea, trăieşti în custodia şi în parohia ei. Iar soacra te ţine sub observaţie ca un gardian destoinic, îţi contorizează toate mişcările, toate replicile, tot ce faci. Şi absolut totul se poate întoarce împotriva ta. Plus că nu poţi spera să o încânte faptul că ai două doctorate, ea vrea să ştie dacă faci sarmale şi dacă te pricepi la brodat. Vrea să ştie dacă eşti în stare să-i calci bărbatului cămăşile şi dacă ai decenţa să nu-l oboseşti prea tare cu vorbăria ta sau cu pretenţiile tale conjugale. Nu mai continui pentru că mi se face realmente greaţă. Dacă chiar am de gând să îmi piară orice respect pentru el şi orice dorinţă e suficient să trăiesc în postura de consoartă în legea lor. Nu mai mult de o zi. Ba, cred că şi doar 7 ore sunt suficiente ca să-mi iau lumea în cap. Nu că nu mi-ar plăcea să calc cămăşi şi să fac sarmale. Aş fi fericită de-a dreptul să gătesc pentru el. Ador să fiu sclava lui. Dar nu în puşcărie şi nu în văzul tuturor. Aici e oroarea. Că nu putem fi pe cont propriu. Sunt sclava lui, nu a tuturor celor din comunitate… Aş renunţa la orice carieră, ba chiar şi la plăcerea de-a ieşi în oraş cu prietenii, la bucuria de-a mai vedea vreun muzeu sau de a mai asculta un concert vreodată, cu condiţia să fim doar noi doi, să avem o intimitate… Dar bărbaţii lor nu au parte de aşa ceva decât cu curvele.
În România ar fi un mai mare dezastru decât în Anglia să mă prezint cu un turc. Dacă vin cu un englez scorţos, urât, pedant şi ciufut voi fi aplaudată, dacă e şcolit sau înstărit, dar pot să mă prezint şi cu unul scos de pe gârlă, englez să fie. Cea mai usturătoare replică pe care aş putea-o primi ar fi: cât câştigă sau cu ce se ocupă distinsul domn alcoolic cu aer de gorilă punk? Dacă vin cu un turc, oricât de frumos şi de manierat, prima reacţie ar fi: tu eşti zdravănă? Nu, nu sunt. Din curvă nu m-ar mai scoate. Şi nici pe el din idiot. Şi când zic ai mei mă refer la toţi oamenii pe care îi ştiu, mai puţin la tata şi la prietenele mele: Ana, Helma şi Eser.
Abia atunci aş deveni cu adevărat curvă, în ochii celor din lumea mea, dacă m-aş afişa cu el. O trădătoare nenorocită care e în stare să arunce pe geam bunătate de tradiţii umaniste, de educaţie, de libertate, de demnitate umană, doar pentru că a găsit sensul vieţii în a-şi deschide cracii în faţa unui musulman; o curvă în toate accepţiunile posibile ale termenului: curvă morală, fără conştiinţă şi curvă proastă, cea mai curvă dintre curve, pentru că doar o curvă şi-ar sacrifica valorile şi şansa de a se fi născut de partea bună a lumii şi a istoriei pentru o nenorocită de obsesie sexuală! El ar fi cotat drept retardat pentru că n-are şcoală şi pentru că, se ştie, musulmanii nu gândesc, nu pot gândi; ei sunt, din punctul de vedere al unor luminate spirite seculare, ceea ce sunt femeile din punctul de vedere al celor mai mulţi dintre musulmani.
Ce înseamnă libertate, demnitate, emancipare şi revoluţie sexuală, drept la fericire într-o lume în care nimănui nu-i pasă de nimeni şi nu-şi iubeşte decât ilustra persoană? Există un termen cheie al civilizaţiei occidentale contemporane: CINISM. El se aplică fără discriminare şi vieţii sociale şi celei de cuplu, şi intimităţii, şi mondenităţii. Ce să faci cu atâta inteligenţă, luciditate şi libertate într-o mare de inimi criogenizate?
Dacă ar fi să merg eu în tabăra lui ar fi comic, nu? exact la fel. El ar fi taxat drept un idiot nemernic care şi-a trădat valorile pentru o curvă occidentală şi descalificat şi repudiat şi hulit şi aşa mai departe.
Tot doar la Londra ar fi fost posibil ceva… Puteam fi pe cont propriu. În cazul în care el ar fi fost liber. În cazul în care n-avea deja o familie.
Dar, dacă tot era să îl pierd şi să fiu în viaţa lui curvă pe termen scurt, atunci trebuia să mă străduiesc să rămân gravidă. Cel mai oribil coşmar ar fi fost să dispară fără urmă din viaţa mea şi să nu-mi rămână nimic… nimic altceva decât o biată piatră pe care am cules-o de pe ţărmul mării, de la Brighton. Una în formă de uter.
Faptul de a fi curva lui mă menţine în suspensie, într-o piaţă publică, în care mă izbesc ca un bolid de el, mă lovesc cu fruntea de pieptul lui, disperată, cu forţa unui vulcan gata să erupă. Iar el e un zid. Aceasta este imaginea cheie a legăturii noastre. Cei din jur ne observă, unii se miră, alţii se amuză, alţii sunt intrigaţi. El râde.
Sigur că râdea şi din plăcere masculină, pentru că îi era limpede că doar o nebună care îl doreşte în ultimul hal putea să facă aşa ceva, dar râdea şi pentru că îl amuza felul în care sfidam eu, din inconştienţă, cutumele musulmane. În acest fel, păcatul dispărea, nu mai era al lui, pentru că eu îl făceam, şi nu era al meu, pentru că eu, nu doar că nu credeam în Islam, dar nici nu ştiam despre ce era vorba în credinţa lor. Nu păcătuiam nici unul. De aceea râdea, de aceea râdea. Acum mi-e limpede.
Idiotul clanurilor reunite, al meu şi al lui, e un bărbat foarte inteligent….”
Pe Ilinca Bernea o găsiți AICI.