Nu te iubesc, România – așa începe poezia manifest cu care Decebal Todăriță își exprimă sentimentele și crezul astăzi, 1 Decembrie!
La mulți ani, Romania!
Nu te iubesc, România,
nu te iubesc doar o dată pe an,
drepți la paradă, cu gândul
la șprițul de după, la „politic bureau”,
unde se va bea seva națiunii
în pahare
roșii, galbene și albastre
și se vor servi bucăți de ciolan
cu garnitură de funcții și portofolii.
Nu te iubesc doar o dată pe an,
în fraze declamate de la tribune înțesate cu iubitori de țară,
sprijinite pe umerii zdreliți ai voinței poporului.
Nu, nu te iubesc, la coadă
la ciolan cu fasole sau mici gratis,
unde „Deșteaptă -te române”
înseamnă să te trezești mai repede că să fii printre primii la tarabe.
Nu te iubesc prin ziare și pe la posturi radio-TV și doar pe rețele (anti)sociale,
unde „relațiile publice” se încolăcesc,
bineînțeles, etic și deontologic,
īn mesaje lacrimogene.
Oh, relațiile, pecetea neamului și neamurilor, unde R -ul devine „f” într-o excitație a membrelor de vază/bază ale națiunii.
În schimb, te iubesc România,
când scriu și vorbesc corect
limba română,
când scriu poezie despre tine,
când învăț istoria ta
și nu îmi este rușine să spun lumii de unde vin.
Te iubesc, România,
pentru că îmi învăț copilul să fie politicos, să salute, să respecte, să nu stea cu capul plecat!
Te iubesc ca un rege străin care ți-a câștigat independența,
ca o regină care a lăcrimat în război alături de tine,
te iubesc simplu, ca bunicii mei,
care de ceva vreme
au devenit una cu tine.
Te iubesc ca durerea scrijelită
pe pereții memoriei morților
în gropi de reeducare.
Te iubesc pentru toate dorurile și cuvintele tale și pentru toți cei care te iubesc la fel ca mine.
