Și iar vor veni reclamele la tine…

Televiziunea și toată mass-media vor căuta să-ți redea ceea ce vrei tu de fapt cel mai mult și mai mult zilele astea: sentimentul de normalitate de care îți este atât de doooor. Vrei cu disperare să te simți ca mai ‘nainte, bine, cu rutina ta de zi de zi, nu să stai noaptea cu ochii-n tavan, întrebându-te cum o să-ți mai plătești facturile, nu să te scoli dimineața cu zeci de știri pe telefon despre tragedia umană, vrei cu disperare cafeluța ta bine măcinată și dusul la muncă. În acest scop (chipurile!) nu va exista marcă în America să nu-ți sară-n ajutor, ca să te scoată din marasm, să-ți redea viața ta de dinaintea crizei.

Și cum se face asta mă rog?

Păi după principiul cardinal al comerțului ce funcționează de mai bine de o sută de ani: găsește care-i problema cumpărătorului și rezolvă-i-o cu produsul tău. Elfa ne rezolvă dezordinea din dulap. Soneria The Ring mă va ajuta să văd cine-i la ușă fără să-mi mai iau ochii de pe Netflix. Asta dacă problema este una de natură practică. Dacă problema este de natură emoțională, să zicem, atunci Coca-Cola este cea care te va face fericit. Un Mercedes-omul de succes care-ai visat să fii.

O excursie la Disneyland cu copiii- părintele cel mai mândru. Așadar comercianții isteți știu cum să-și scoată-n evidență mărcile și ce pot face ele pentru tine ca viața să-ți fie mai bună. Comercianții geniali, însă, știu cum să-ți depaneze și sufletul. Căci în ultima lună sufletul ți-a fost cel mai rău lovit.
Iată că acum noi, la nivel de societate, am devenit, mai nou, vulnerabili într-un fel cu totul nou.
Ceea ce ne-a arătat această traumă nu este de trecut cu vederea. Cerul curat și albastru al unui Los Angeles- fiindcă poluarea a încetat, un New York tăcut în care poți auzi păsărelele ciripind tocmai pe Madison Avenue, sau un coiot plimbându-se pe Golden Gate. Dacă s-ar putea găsi o metodă prin care noi n-am mai avea un efect mortal zilnic asupra planetei, cam așa ar arăta niște ilustrate optimiste din America, pe care vi le-aș trimite eu vouă, prietenii mei din Europa.
Ceea ce nu s-ar potrivi pe o astfel de ilustrată postată cu un zâmbet pe buze, ar fi acele multe scene pe care le-am văzut sau de care am aflat: un sistem medical care nu a putut furniza acea protecție elementară celor din linia întâi. Businessurile mici care nu au destul cash ca să poată plăti muncitorii și chiria, trimițând la șomaj peste 16 milioane de oameni.

din arhiva personală

O mass-media de o credibilitate atât de îndoielnică, încât 300 milioane de oameni nu știu pe cine să asculte chiar și pentru lucruri elementare care le-ar putea salva viața. Adevărul a ieșit la iveală. Noi, ca națiune, avem tulburări adânci. Dar de fapt multe nu-s noi. Sunt multe problemele pe care le ignorăm în fiecare zi, nu fiindcă am fi băieți răi or că nu ne pasă de ele, ci pentru că nu avem timp. Scuzați, dar asta este realitatea, americanul de rând are alte multe rahaturi zilnice de care-i obligat să se ocupe. Adevărul gol-goluț este că indiferent de religie, sex, partid politic, nivel financiar, americanii au în comun faptul că sunt extrem de ocupați. Ocupați ca viața să meargă. Avem scopuri de atins și avem ședințe.

Și rata la casă de plătit, totul în timp ce telefonul sună și laptopul blipăie. Iar când ajung acasă, Crate and Barrel, Louis Vuitton și Andy Cohen îi fac să se simtă suficient de ok ca să se poată scula a doua zi dimineață pentru a o lua de la capăt. Cât e de ușor să închizi ochii ca să nu vezi problemele care sunt, atunci când de-abia ai timp să-i închizi ca să tragi un pui de somn noaptea! Cea mai greșită concepție despre noi cei din America, este că nouă nu ne-ar păsa unul de celălalt. Albilor nu le pasă de problemele negrilor, bărbaților nu le pasă de drepturile femeilor, polițiștilor nu le pasă de comunitățile pe care le deservesc, oamenilor nu le pasă de mediul înconjurător. Fals! Le pasă! Doar că nu au timp să facă ceva pentru toate astea. Poate că doar eu mă văd așa. Nu știu. Dar mie mi se pare că nu greșesc cînd generalizez.

Ei bine, covorul rulant pe care oamenii aceștia merg de mai multe decade tocmai s-a oprit. Bam! Și ceea ce simțim acum este exact ce-am simți la o cădere de pe bicicletă. Ceea ce s-a întâmplat este uluitor. Este cel mai mare cadou, fără niciun ambalaj. Nu morțile, nu virusul. Ci Marea Pauză. Haideți să nu ne acoperim ochii de lumina aceasta puternică, venită prin fereastră! Ochii dor, știu. Și ai mei dor. Ceea ce am primit odată cu această criză este un noroc ce apare doar o dată-n viață. Șansa de a ne vedea clar pe noi înșine și lumea în care trăim.

Niciodată în viețile noastre nu am mai avut ocazia să ne dăm seama ce s-ar întâmpla dacă lumea s-ar opri. Și o avem acuma. Magazinele închise. Restaurantele golite, străzile și autostrăzile cu șase benzi goale. Planeta zăngăne mai puțin. Și pentru că este rarisim, au ieșit, iată, la iveală adevăruri frumoase ori dureroase despre cum trăim. Iar asta sună ciudat. Straniu. Pentru că…nu s-a mai întâmplat… niciodaaată… mai înainte. Deci dacă vrem să lăsăm o țară mai bună copiilor, va trebui să fim atenți la cum ne simțim acum. Nu pot vorbi pentru alții, dar îmi imaginez că alții se simt ca mine: cu sufletul greu.
Ce ocazie bună pentru Wal- Mart, Norton și Best Buy să mă ajute să ma simt din nou normală! Dac-aș sta la masă la „Legal Seafood”, dacă mi-aș mai odihni tălpile pe pernuțe de snickeri noi, dacă aș putea alerga iar de la un capăt la altul în „Antropology” să-mi aleg garderoba pentru vară, sunt sigură că n-aș mai fi așa de cătrănită. Ori dacă aș putea să-mi vopsesc iar părul la un coafor.
Campania care te face să te simți iar normală începe. A prins tocmai momentul. Nu, ea nu a fost îngenuncheată de un pangolin. Atacul tocmai a început. De la firme, guvern, de la unul, de la altul, din dreapta și din stânga. Vom face orice cheltuieli, vom crede orice, numai să scăpăm de acest oribil discomfort. Și mai mult decât atât, se vor face mari eforturi ca să credem că ceea ce tocmai am văzut a fost o iluzie. Că aerul nu a fost mai curat. Că imaginile au fost false. Că spitalele n-au fost chiar un câmp de bătaie. Că cifrele n-au fost chiar atât de mari. N-am văzut oameni fără adăpost morți pe străzi. N-ai văzut indiferența. N-ai văzut eșecul la cele mai înalte nivele. Și oamenii distanțați nu numai fizic, dar și social. Dar ai văzut. Și nu esti nebun, prietene. Păcăleala se va petrece iute și ne va copleși cu furie. Marea Întoarcere Americană la Normal sosește.
Iar eu mă rog să putem ignora totuși acest zgomot asurzitor, și să gândim serios la ce dorim să punem înapoi și ce nu, în viețile noastre. Este singura dată când avem șansa să redefinim normalul, o rară ocazie să scăpăm de bullshit și să menținem ceea ce ne face copiii fericiți, ceea ce e bun cu adevărat penrtu noi, ceea ce ne îmbogățește într-adevăr, ce ne poate face mândri.

Să-i dăm Mariei Kondo tot ce nu ne trebuie din mizeriile astea. Ne pasă, ne pasă totuși de ceilalți. Asta-i clar. Se poate vedea în orice posting de încurajare pe FB, în orice aliment lăsat la ușa vecinului, în fiecare Zoom party de ziua de naștere. Suntem oameni buni. Și tocmai de aceea vrem să definim cum ne va arăta viața în următorii 10, 20 și cea a copiilor peste 50 de ani.
Putem să facem asta la scara individuală a propriei case, a modului în care ne petrecem timpul în familie serile și week-endurile, a ceea ce vizionăm, a ceea ce mâncăm și ascultăm, a ceea ce alegem să cumpărăm și a frecvenței cu care cumpărăm. Dacă vrem să ne protejăm infirmierele și doctorii și pe ceilalți oameni din țară de următorul virus, să ne facem aerul mai curat, atunci hai! Și dacă vrem să trăim o viață mai simplă, hai s-o facem așa, fiindcă acum ştim cum! Numai de-am rezista masivei campanii care vine peste noi ca un tăvălug.

E singura ocazie, e singura ieșire.

Păzea!

Citiți și Litoralul românesc și străinii…