Am văzut un film drăguț în care o sumedenie de bărbați din diverse neamuri erau întrebați de ce au ei nevoie de femei. Au răspuns frumos, poetic, entuziast.

Aceeași întrebare le-a indispus pe femei. Nu le-a încântat deloc cuvântul ”nevoie” și i-au zis reporterului: ”întrebă-ne de dorințe”.

”De ce dorim bărbații?”

Am facut și eu un sondaj și am primit răspusuri care se cam înscriu pe aceeași linie.

De ce e așa? Habar n-am. Ce poate reține un bărbat să întrebe o femeie: Ție ce îți place? Cum îți place? Ce îți dorești? Nu cred ca e vorba de frică de ghionoaie și de faptul că poate aspira să îl fiarbă în ciorbă la cină.

Fenomenul nu e cultural, în sensul că e fără frontiere.

Fuga de răspundere da, poate fi un răspuns. Dacă îi faci plăcere unui om îl faci dependent. Ar putea fi așa ceva în spate.

De știut nimeni n-are cum să știe ce și cum fără să întrebe.

Nu există două ființe umane care să aibă aceleași dorințe și plăceri.

În nefericire, durere, deznădejde, da suntem toți la fel. Dar sursele de plăcere sunt direct legate de identitatea sufletului.
Bărbații pragmatici au, poate, un vocabular cu coloratură utilitaristă și mintea organizată în jurul rezolvării de probleme. Cel care lua interviul era el însuși un domn.

E și asta o posibilă explicație. Dar n-aș conta doar pe ea.

Cuvântul ”nevoie” e unul proscris pentru că e înrudit cu acela de necesitate, de trebuință și te duce cu gândul la limite și îngrădiri, la obligații. Satisfacerea unei nevoi nu îți face plăcere neapărat, de multe ori e doar efort. Ai nevoie de bani, muncești. Ai nevoie de liniște, o plătești cumva. În vreme ce satisfacerea ”dorinței” e soră bună cu fericirea.

În plus, iar aici mesajul subliminal e clar, când un om îți spune că are nevoie de tine, te aștepți să fii folosit.

Femeile vor să fie dorite în primul rând. Dorința e expresie a refuzului intrumentalizării cuiva. Dorești un om pentru ceea ce e, în esență, mai precis, pentru frumusețea, farmecul, rafinamentul,  ardoarea lui pentru trăsături estetice *(non-utilitare) nu pentru bunătate, generozitate și servitute. Acestea pot fi exploatate. Acestea atrag ”nevoi”. Cam toate femeile simt verbele în acest fel.

Până și verbul ”te iubesc” le sună neconvingător. Am avut toți/toate destule experiențe în care iubirea nu coincide cu pasiunea.

Dorința e o resursă naturală mai greu de procurat. Dacă iubirea e aur, pasiunea e diamant.

Ar mai fi o explicație, destul de tristă. Multe femei au relații (care nu de fapt nu sunt intime,căci intimitatea e dată de plăcere și dorință) în care simulează dorința. Unele cercetări arată că există, chiar și în societățile liberale, în care multe tabuuri și prejudecăți legate de drepturile sexuale ale femeilor au dispărut, destule femei care acceptă parteneri sexuali indezirabili pentru anumite beneficii de imagine, putere, confort. Față de ei simulează dorința. Ele sunt deprinse, într-o mai mare măsură decât bărbații, să simuleze plăcerea.

Până la urmă esența iubirii hetero-romantice e autenticitatea orgasmului și faptul că miza ei e dorința și nu o necesitate oarecare. În contextul ei sexualitatea e un scop în sine, nu un mijloc.

Când auzi ”am nevoie de tine” te gândești că ți se cere să freci, să speli, să calci, să oblojești. Mă rog, fiecare se gândește la ce i se cere de obicei. Mie, când bărbații îmi spun: ”am nevoie de tine”, de obicei îmi cer să le scriu texte să îi ajut cu tezele. Niciodată unul care mi-a spus textual: te doresc, nu mi-a cerut să muncesc pentru el.

Pardon, scuzați pentru ”discriminarea” de gen. Simt nevoia să vorbesc despre realitate, așa cum e, altminteri doar batem câmpii într-un plan ipotetic în care orice diferență e demontabilă și până la punctul în care facem și din femeie și din bărbat aeroplan. Ceea ce nu mă pasionează.  Nici ”empirismele” care dau mai multă importanță excepției decât regulii.

Tot ce spun, spun din perspectivă de femeie. Și nu generalizez: am cunoscut și bărbați care au un vocabular pe gustul meu, nepragmatic și neromanțat și care au fost în stare să îmi pună întrebările magice.

Am cunoscut bărbați decenți, care pot purta un dialog simplu, așa cum îmi place mie, despre viețile noastre particulare, care se pot exprima narativ, deschis, nu abstract și impersonal, care nu au nevoie să se ascundă pe sub fustele vreunui gânditor sau artist celebru ca să își exprime o curiozitate, care pot privi femeia în ochi și o pot întreba și ceva mai îndrăzneț decât ce părere are despre părerea lui X despre părerea lui Y despre Lacan.

Promit să ies la o cafea de mărțișor cu acela care va avea curajul să  mă întrebe ce îmi doresc fără superstiția că va fi distribuit în rolul peștisorului de aur.

Nu-l distribui. Vreau doar să vorbesc despre dorință. Îmi face plăcere.

Ctiți și Dreptul la secret, de aceeași autoare.