„Niciodată nu am căutat motivul pentru care scriu.”

Nathalie Sarraute (pe numele de naștere Natalia – Natasha – Tcherniak Ivanovo, n. în 18 iulie 1900 – d. 19 octombrie 1999, Paris) a fost o avocată și o scriitoare franceză de origine rusă. A fost căsătorită cu avocatul Raymond Sarraute și a avut trei copii. Autoarea romanului Portretul unui necunoscut (1948), ea este considerată iniţiatoarea şi reprezentanta noului roman. În „poveștile” ei, care sunt, de fapt, discuții și nu neapărat fapte, ea refuză psihologia tradiţională şi încearcă să surprindă mişcările psihice la limita dintre conştient şi inconştient. Sarraute surprinde realitatea ascunsă a lucrurilor în ipostaze exprimabile în cuvânt, transpuse în conversaţia dintre personaje şi în subconversaţie, adică într-un comentariu metaforic implicând trăirea autentică.

Limbajul inexprimabilului în „ Noul Roman francez”

Alături de Michel Butor şi Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute, iniţiatoare a Noului Roman, răstoarnă codurile romanului tradiţional, propunându-şi să transpună în cuvinte senzaţiile imperceptibile care stau la baza raporturilor umane. Viaţa sa literară începe în timpul ocupaţiei germane, când, folosind un pseudonim, publică primul roman, Portretul unei necunoscute (1948). Succesul vine două decenii mai târziu cu romanul Fructele de aur (1963), a cărui temă este aflarea unui mod de comunicare autentic în ciuda banalităţii cotidianului. Douăzeci de ani mai târziu, în Copilărie, Sarraute pune în dialog două voci, tot pentru a reconstrui copilăria, nu fără nesiguranță şi conştientă de decalajul dintre realitate şi amintirile sale…

Opera, titluri de romane mai importante: Portrait d`un inconnu (1956), Les Fruits d`or (1963), Le Planétarium (1972), Entre la Vie et la Mort (1973), Enfance (1983), L` Usage de la parole (1983), C`est beau (2000).

Articolul prof.dr. Fabien Demangeot reliefează maniera în care Nathalie Sarraute, alături de Alain Robbe-Grillet și Claude Simon, trei dintre figurile de boltă ale Noului Roman, au deconstruit, pentru a reconstrui apoi noțiunea de personaj. Pentru autoarea Planetariu-lui, romanul este un veritabil teren de explorare a psihicului. Sarraute nu mai pune în scenă personaje, în sensul clasic al termenului, ci arhetipuri în luptă cu propria conștiință. Senzația pe care Sarraute o numește tropism, cu referire la titlul primei sale lucrări,  Les Tropismes (Paris, 1939 ), are mai multă importanță în opera sa decât faptele. Tropismele, anumite senzații sau percepții, împiedică pe bărbat sau femeie să se deschidă lumii.

În diferite exemple din producțiile literare ale Nathaliei Sarraute, vom vedea că disoluția personajului este departe de a fi un simplu artificiu literar. Ființele care populează opera literară a romancierei, oricare ar fi ele, adesea închise în posturi/ ipostaze stereotipe care le împiedică să se deschidă lumii, sfârșesc prin a compune un veritabil tablou al umanității. Sarraute nu contestă numai fundamentele romanului clasic, ci ea îi retrasează contururile pentru a ne propune o ficțiune mai aproape de propriile noastre experiențe.( Fabien Demangeot, La déconstruction de la notion de personnage dans l` œuvre  de Nathalie Sarraute, Deconstrucția noțiunii de personaj în opera lui Nathalie Sarraute ) [Fabien Demangeot, docteur de l` Université de Bourgogne]

Portretul unui necunoscut (1949) primește titlul de antiroman pentru distanţarea deliberată de structura clasică a prozei (personaje, acţiune, epilog). Nathalie Sarraute susține că totul se face în cuvinte: un om întreg, ființa cu miliardele sale de mișcări mici care apar în câteva lucruri spuse, un râs, un gest. Portrait d’un inconnu (1949, tradus în 1958 la noi), nu se pretează la orice analiză a structurii: evenimentele nu se iau în considerare, personajele nu descoperă nimic și nu judecă.

Romul Munteanu afirmă în prefaţa romanului Portretul unui necunoscut că Nathalie Sarraute face parte din categoria scriitorilor dificili din cauza ambiguităţii situaţiilor şi a personajelor. Pe scriitoare o interesează mai ales dedesubturile aparențelor.
Romanul subliniază de fapt prin mișcările aparente ale personajelor dramele interioare ale acestora. Personajul-narator devine observatorul, un fel de anchetator al acestor drame și este reprezentat de un tânăr introvertit cu gustul visării în gol, prin care se dezvăluie contrastul dintre realitate și aparență: doresc din răsputeri să văd celălalt aspect, nu caut originalitatea. Personajele sunt  EL și EA, un tată avar şi fiica sa care suferă din pricina neajunsurilor financiare. Eul epic este receptorul care captează impresiile despre ceilalţi, fiind fascinat de aceştia. „Urmărirea” se va face pe străzi, în scările blocurilor, în locuințe, există totuşi o limită în cunoaşterea celorlalţi, un zid care nu poate fi trecut, simbolicul anchetator fiind mulţumit cu ideea că nu va şti niciodată mai mult decât EI. În acest caz, nici cititorul nu va avea acces la informaţia completă : Fapt e că nu voi primi niciodată de la ei decât ceea ce culegeam când ascultam pe la uşi, decât firmiturile picate de la masa lor.

Intriga, inspirată parcă din opera lui Balzac, Père Goriot, prin caracterul domestic al romanului, pornește de la un bătrân avar, care îşi determină fiica să accepte o căsătorie din interes, el nefiind suficient de receptiv la pretenţiile decente ale fetei  hipersensibile, hrănită cu clişee. Mutilată sufleteşte, ea trăieşte un anumit complex al tatălui. Bătrânul avar pare un om puternic privit din exterior, superioritatea lui manifestându-se în societate numai faţă de femeile delicate şi faţă de copii. Privit din interior, bătrânul este terorizat de anxietăţi. El nu poate opri trecerea timpului şi apropierea propriului deces.

Un aspect întâlnit şi la alţi reprezentanţi ai noului roman este prezenţa memoriei involuntare, a divagaţiilor, a legăturilor cognivite care sunt considerate viziuni. Personajul ajunge să se vadă după modelul perceput despre el de ceilalți. O reflectare a aparenței în psihicul eroului de factură „nouveau roman”, pentru ca în final să-și revină la starea reală, inițială.

Nathalie Sarraute (Gisèle Freund, 1964)

Fructele de aur, cu titlul original „Les Fruits d’ or” (1963) este un roman-oglindă, de asemenea. O carte născută din cotidian, de la gestul banal, de la o discuție, cu pauze, ezitări și reluări din alte perspective, ajungând o operă de artă, cu nevoia de autenticitate și anticalofilie.
Numele personajelor nu este dat nici aici, sunt un EL și o EA.  Ei discută despre o cunoștință comună, un domn entuziasmat de o pictură a lui Gustave Courbet.
Vocea masculină ridiculizează emfaza și prețiozitatea acestui domn, proprietar al tabloului. Vocea feminină încearcă să redreseze situația și îi adresează o întrebare, interesându-se dacă îi place romanul Fructele de aur de Bréhier.
După răspunsul … e o carte bună, urmează o analiză în profunzimi și reflexii, la nesfârșit. Romanul Nataliei Sarraute, Fructele de aur, este o carte ce se vede în Fructele de aur de Bréhier, reflectându-se la infinit ca-ntr-o oglindă în care se privește. Obiectul intelectual este perceput ca un virus care contaminează organismele pure ale celor doi tineri. Într-o operă ca Fructele de aur însăși ideea de singularitate sfârșește prin a se descompune.
Un roman poate prea literar, de neînțeles, vor spune unii cititori, alții îl vor sorbi ca pe un cocktail proaspăt – subtilități, modernism, autenticitate. O carte admirabilă.

Citiți și Marguerite Duras….
Nathalie Sarraute – Portretul unui necunoscut, Editura pentru Literatura Universală,Bucureşti, 1967,
                                 – Fructele de aur, Edit. Univers, Buc , 1977.