Cu toții credem că știm ce înseamnă prietenie, că avem noțiuni atât de simple ca ființe sociale. Și totuși, de câte ori nu ne-am înșelat, ignorând instinctul de supraviețuire care ne spunea să nu ne dăm sufletul, vorba lui Marin Sorescu, oricui… care se șterge cu el la nas.
Maia Morgenstern a găsit însă formula prin care ne putem revanșa față de cei mulți care nu ne uită.
Poate așa vom găsi calea spre un alt eu, spre un alt loc ascuns din sufletul nostru care să ne indice drumul spre o variantă mai luminoasă a vieții pe care o trăim în compania celorlalți.
Citiți cu mare atenție….
”În fiecare, dar în fiecare dimineață, primesc pe mess, pe whatsapp sau pe…mai știu eu ce – urări de sănătate, de voie bună, de bună dimineața.
Un prieten drag îmi spune bună dimineața, îmi dorește o zi bună și iară, iarăși: sănătate. Mă bucur, îmi face plăcere. Mă grăbesc să-i răspund, la rândul meu. Dar…cumva m-am obișnuit, ba chiar aștept. Dar, recunosc, se mai întâmplă să-i răspund cumva…mai târziu. Mai pe seară: ce chestie?!? Dai bună dimineața spre seară!?
Nu-i nimic, nu se supăra nimeni. Suntem prieteni buni, ne cunoaștem de-o viață, ne prețuim și ne cunoaștem de-o viață.
…ne prețuim și ne respectăm.
Noi să fim sănătoși. Ba uneori chiar ne tachinăm: tu să fii sănătos! Ba tu să fii sănătoasă. Eh, e ceva obișnuit: să-i urezi cuiva de sănătate. Vezi, aici are o conotație ușor…mă-nțelegi, mata.
Dar iată că ieri am trecut prin/peste un eveniment care ar fi putut să mă coste…Viața?! Poate și mai grav: sănătatea. Nu, nu vreau să intru în amănunte, cu riscul să nu mă credeți.
Cu riscul de a mă suspecta de patetism. Și totuși: ar fi putut să fie foarte grav. Definitiv. Nu e. Sunt sănătoasă, suntem sănătoși cu toții. Dar zdruncinați bine. Se cheamă șoc, traumă, izbitură emoțională sau mai știu eu cum. Nu ignor, nu mă prefac a nu observa acest lucru. Mai știu eu ce po’a să se manifeste peste ceva vreme?!? Șoc post traumatic sau și alte categorii sau terminologii, pe care nu le iau în derizoriu. Dar nici nu vreau sa fac din asta o (veșnică) trambulină pentru compătimire. Nu, nu cred că Universul trebuie să-și canalizeze forțele, să-și redirecționeze energiile pentru a mă menaja/proteja/vindeca pe mine. Nu sunt buricul Universului. Adică, ba da! Sunt! Sunt buricul Universului meu. Am dreptul, datoria să acționez în deplină responsabilitate, pe deplin asumat pentru binele meu. Pentru sănătatea mea.
Drept care, m-am trezit (foarte) devreme, mi-am făcut un set de exerciții fortifiante – respirație, repetiție curățenie, măturat, spălat, călcat, citit, scris…
Sănătate.
Dar! Consider că cel mai important lucru pe care am reușit să-l fac, ceea ce mi-a făcut cel mai bine a fost felul sau faptul că am știut să am grijă de celălalt. De altul. Să-l ajut să-și depășească angoasa, frica, sentimentul de vinovăție.
Am rezistat eroic tentației de a găsi vinovați.
Poate pentru că atât de bine cunosc acea senzație dulce, ispititoare de a te tăvăli pe josul (sufletului, podelei etc), lăsându-te pradă unei suferințe reale. Sau imaginare. Sau exagerând durerile unei suferințe reale, prelungind la nesfârșit usturimile unor răni pe cale să se cicatrizeze.
Și, mai ales, aducând la disperare pe cei cărora le pasă cu adevărat, cei îngrijorați sincer, cei care ar face orice numai să te ajute, să te salveze.
Mulțumesc, drag prieten pentru urările de sănătate de fiecare zi. Îmi sunt de mare folos.”