E cam greu să fii patriot într-o țară în care ai fost călcat în picioare.
Argumentul naționaliștilor e că ai tăi te respectă și străinii te disprețuiesc. Din păcate e invers. Realitatea de zi cu zi a celor care chiar trăim cu străini în societate, în viață, în casă, în suflet e pe dos. Tot auzim că românii sunt maltratați și discriminați și umiliți în alte țări. Experiența mea a fost pe dos. Diverse foruri mediatice insinuează că românii sunt puși la zid în străinătate, în varii societăți occidentale pentru că sunt români. În ce mă privește a fost invers: singurul loc în care am fost tratată ca ”româncă netrebnică” e România, singurul mediu social în care am fost bănuită fără probe, la modul paranoic, de neonestitate, prostie dăunătoare, parșivenie, mizerie morală,”curvie” sau ”tiranie”, în care am fost tratată ca un ins potențial periculos e țara în care m-am născut.
Și nu vorbesc de faptul că ”nu poți fi profet în țara ta”, ci de faptul că în mod particular în România nu există fir de curtoazie socială – remarca și fostul meu soț, care e canadian – nu există o cultură a eleganței și politeții civice, a respectului pentru aproapele. Nu există nici măcar prezumția de nevinovăție.
Nimic nu justifică și scuză mitocănia, lipsa de scurpule, brutalitatea. Nici o frustrare și nici o suferință și nici un sentiment de persecuție nu motivează isteria de a te purta din oficiu rău cu oamenii. Lipsa de ”educație” la noi se manifestă paradoxal: indivizi cu nenumărate studii postuniversitare sunt analfabeți în materie de bune maniere și simț al onoarei. Românii, tocmai pentru că sunt pragmatici, sunt prea orientați spre ”scop”, sunt prea economi ca să le iasă afacerile, prea direcți în a-și comunica obiectivele, prea ariviști, prea nerăbdători, chiar și în interesele care nu sunt pecuniare, sunt prea zgârciți sufletește ca să aibă parte de o intimitate darnică, de exemplu. Frica de pagubă mai mult păgubește.
Fiecare dintre noi emigrează, mai mult sau mai puțin radical, pentru că nu mai suportă ceva. Nu mai suportă un tip de umilință. Ne ducem, fiecare, la mai bine. Plecăm, în funcție de ce ne dorim de la viață, după ”lâna de aur” sau după mere…. Unii caută performanța profesională pe care nu și-au putut-o permite aici. Alții vor să își îmbunătățească nivelul de trai. Alții se duc pentru studii mai aplicate. Cei mai mulți, însă, pleacă scârbiți de diverse fenomene sociale. Te simți, în funcție de vocația pe care o ai și de înzestrările personale, depreciat, marginalizat, ostracizat. În România ești tratat ca ființă-utilitară. Pragmatismul câinos al românilor m-a alungat pe mine din țară. Și lipsa lor de simț estetic. Invective dintre cele mai hidoase planează ca niște duhuri rele în jurul frumuseții femeiești în sine. Un neam ”blestemat” este unul care își urășete femeile; unul misogin și anestetic.
[ Orice cultură sau civilizație, în perioada de înflorire, are cult al fertilității și cunoaște o dezvoltare a artelor. În perioada de declin, fumusețea își pierde suflul, harul, puterile, alunecă în sofisticare și mondenități într-o zonă a formelor fără fond, iar cea contrafăcută se impune în detrimentul celei autentice. Arta, esențialmente, nu are nici un caracter utilitar, frumusețea e folositoare sufletului și corpului într-un alt sens decât le sunt – plăcinta cu vișine sau propaganda politică sau analgezicele].
În mediile cras utilitare, cum e și turbatul ”occident” românesc, nu mai contează decât chestiunile palpabile și profitabile.
Celălalt e tratat doar ca mijloc și niciodată ca scop în sine. Trăim în plină distopie din perspectiva moralei kantiene.
Toate alunecă în derizoriu, de la senzualitate la filosofare, își pierd valoarea pe zi ce trece. E o inflație teribilă a valorilor. E un mediu irespirabil din cauza lipsei de respect pentru calitățile celuilalt și din cauza disperării de a fi depreciat, care secretă alienare. Criticismul a depășit masa critică. Radicalismul ideologic e simplă sublimare a unor frustrări întunecate. Corupția e la toate nivelurile. Aproape toate valorile au căzut, mâncate din interior… asta înseamnă corupție. Nimic nu mai e ce pare a fi. Profitul, după care aleargă majoritatea, e și el o formă a puterii fără fond.
Toate s-au prăbușit: de la înțelepciune, care a alunecat în gargara manualelor de self-help, la senzualitate care s-a înecat în forme de beție și fetișism, la umanismul care e pură demagogie.
Occidentul nu e mai bun decât prin oferta multiculturalismului, prin faptul că e ca un bufet suedez, îți oferă o paletă mult mai largă de opțiuni culturale.
Fiecare are motivele lui să emigreze. Când încă mai ai resurse să te zbați, pleci. Când ai ajuns, totuși, într-o lume ceva mai mulțumitoare, nu se face să îi judeci pe alții care au plecat, să vezi în oropsiții altor neamuri niște ”creaturi inferioare” care nu au aceeași legitimitate să se afle în țara făgăduinței. Standardul dublu din mintea majorității emigranților-șovini e cât se poate de evident. Dacă tu ai fugit de comunism cu ce ești mai breaz decât cel care fuge acum de dictatura din țara lui? Dacă tu ai avut dreptul la lagăr el de ce să nu aibă?
Rațiunile care justifică dreptul oricui de a căuta o viață mai bună sunt umanitare și, filosofic vorbind, acoperite de doctrina umanistă.
Nu poți fi deopotrivă emigrant, convins că întreaga Europă e tarlaua ta, căci ești ”creștin” și pe de altă parte naționalist sadea.
Iar dacă atunci când ești plecat din țară ești mândru nevoie mare că ești român, când te întorci de ce începi să scupi fiere, flăcări și pucioasă? N-are nici o logică.
M-a amuzat-enervat cândva, îmi amintesc, un nene care îmi tot ținea calea pe aici. Era de un naționalism bolnăvior. Ca să scap tocmai de neplăcerea de a primi invitații la diverse sindrofii și întruniri și evenimente sociale, m-am declarat locuitoare la Londra. Dar am schimbat la un moment dat anunțul și am spus că stau în România, nu mai știu ce mi-a venit. Era în perioada în care eram când acolo, când aici. Omul, atotștiutor, a văzut informația de pe net și-a luat-o mai în serios decât căderea Romei. A început cu texte înălțătoare: ”România se întoarce acasă”. Îmi era mie rușine să le citesc. El ”știa”. ”Știa” tot. ”Știa” de ce am plecat, ”știa” de ce m-am întors… Atunci m-am abținut, dar când a insistat și cu ideea că englezoaicele sunt urâte mi-a venit să vărs și l-am blocat.
[Bine că româncele sunt ”cele mai frumoase” în bârfele oficiale, dar direct și personal nu ne-o spun decât ”străinii”].
Dacă motivul pentru care unii se stropșesc la doctinele acelea mizerabile egalitariste *(de acord că așa sunt!) este că vor să ”se exprime liber” debitând că femeile altor neamuri sunt urâte și că româncele trebuie să se mărite cu români și cu creștini, nu să umble cu păgâni și cu atei (am auzit-o și pe asta!) atunci ”let them be”, căci vi le meritați. Și de libertatea de expresie, ca de orice altceva, e cazul să fim mai întâi demni.
