Mă tot întreb dacă poate fi ceva mai rău pe lume decât morala de animale de cușcă sterilizate, care morală mai are și tupeul să țină predici.
Știți genul de mici burghezi, plini de zel în a-și demonstra condescendent omenia față de oricine le pute a paria… Condescendența e exact ce ar trebui să simtă față de propria lor viață distrusă de vanități meschine și valori ridicole.
Un om care ține mai mult la imagine decât la dorințe și la sensuri mai mult decât la plăceri, care nu se poate așadar bucura sincer, e o creatură vredenică de acel amestec de dispreț și milă. În fond privirea peiorativă o adreseaza ființei umane strivite chiar în sinea lor.
Nu cred în lașitate reală, nu cred în impotență. Sunt un om care toată viața și-a forțat limitele, probabil voi crăpa forțând. Dar pentru mine nu se poate altfel.
Persoanele cu handicap care participă la olimpiade sunt mari performeuri, sunt exact la fel ca indivizii cei mai robuști.
Nu există limită fizică sau psihică pentru cineva cu o morală care se bazează pe amplificarea oricărei resurse vitale.
Nu cred nici în limitele voinței, ci în faptul că niște idei foarte, foarte, dar foarte tâmpite despre bine și rău pot deteriora tot: conștiință, simțire, orice. Cred că o minte schingiuită de timpuriu cu o morală MORTIFICATOARE și paralizantă, o minte dopată cu sectarisme sau utopii sau dresată să acționeze împotriva oricărei porniri firești a trupului și a simțirii poate produce torționari, demenți… Reprimarea, arată Freud, e creuzetul oricărei perversități și nebunii.
Esențialmente, cel mai mare păcat e rușinea față de corp. Omul căzut se rușinează de goliciune. Păcatul e o trădare a naturii primordiale. O spun în sens laic. Orice morală contra-naturii e ticăloasă.
Coerciția de tip spartan, să zicem, disciplinează natura, dă control asupra ei, nu o suprimă. O cultivă așadar. Îi amplifică atuurile. Artele marțiale se bazează pe o astfel de abordare. ;orala pudibondă și utopică, însă, îi atribuie individului fără acoperire reală puteri pe care nu le are și face din viața o icoană, o imagine statică, nu admite devenirea, transformarea, pierderea. Îi pretinde conștiinței o inerție rigidă și oricărei decizii o statuaritate mortuară. Pretinde, de exemplu, să ne ținem toată viață de un legământ luat prin prisma experienței de la 20 de ani. E doar trufie, desigur. Vrea să grațiem hachițele asociate unor valori dubioase și inflexibile, profesate cu rigiditate maniacală. La 40 de ani puritatea e altceva decât la 15. Bunătatea adultă e altceva decât cea puberală. Iubirea adultă la fel. Senzualitatea la fel. Această morală este una a conservării fără discernământ. Se învârte în jurul proprietății, spre deosebire de cea aristotelică care e una a virtuții sau de cea kantiană care e una a demnității sau de cea freudiană care e una a plăcerii sau de cea nietzscheniană care a una a libertății sau de cea existențialistă care e a responsabilității.
Există, da, o morală de animale de cușcă pline de zel, care se iau foarte în serios tocmai pentru că universul lor e atât de limitat și li se pare că îl controlează bine bine. O morală – nu pentru oameni slabi sau cu handicap – ci care produce slăbiciuni și infirmități. O morală pentru copii care nu vor să crească.
E frica, da. Și? Tuturor ne e frică, dar nu ținem toți așa de mult la imagine. E mai importantă, cum spuneam, împlinirea decât siguranța. Să ruinezi viața proprie și pe a altora din frica de a trăi, de a greși, de a suferi, de a fi un nătărău și un neștiutor (așa cum suntem toți) e echivalentul a ce face o ”pitzi” care nu înțelege că ești perfectă când ai coșuri și nu îți pasă, nu când îți pierzi timpul să le ascunzi și stai cu teroarea că se pot vedea.
Am putut să mă simt bine în compania unor mari depravați, dependenți, excentrici, a unor nebuni de tot felul, dar n-am suportat niciodată ”preacuvioșii”, enoriașii acestei morale frigide care frigidizeză tot ce atinge.
Prefer să curgă sânge decât să am de-a face cu ideile unor misionari ai refulării și ai (auto)constrângerii. Îmi pare rău dar am clustrofobie. Nu le suport îngustimea sufletului.