Eu când vreau ceva nu renunț. Motto-ul ăsta mă ghidează azi și nu scap de el. Mai ales că, da, mi-am pus ceva în minte. Prin urmare, mi-am propus să merg la magazinul care, cu precădere, se adresează bărbaților. Eu n-am nimic cu categoriile distincte, noi femeile, ei bărbații, dar ce să fac dacă alții o fac pentru mine.
În fine, exasperată că iar s-a rupt lanțul alb-roșu care blochează intrarea în parcarea noastră proprietate privată, am zis să-mi încerc norocul acolo, deși nu-s deloc pricepută. N-am mai spus până acum, dar de abia aștept un pretext să ajung în magazinul cu pricina. N-am nicio legătură cu ce este etalat pe rafturi, dar mă pierd printre raioane, privesc șuruburi și piulițe îndelung, fac o oprire în fața articolelor de grădinărit (nici asta nu se lipește de altfel de mine), mai dau o raită pe la accesorii de iluminat, mă zgăiesc la truse sofisticate de scule, la vopseluri pentru exterior și interior, mobilă, ce mai, tot paradisul e acolo. Și întreg arsenalul mi se pare, cumva, atrăgător.
Știu exact ce caut, dar nu au expus. Sunt etalate la vedere, pe role gigantice, lanțuri metalice, solide sau mai puțin solide, dar nu colorate în alb-roșu. Prețurile variază. Mă opresc resemnată la un anumit diametru de za, care suportă o anumită greutate la presiune, cu un preț acceptabil pe metru și, după o scurtă reflectare, îmi spun că decât nimic, mai bine mă decid pe loc la el. Ha, dar cum îl măsor? Cum îl desfășor de pe rolă? Clar, nu e treaba mea. Îmi fac curaj și explorez prin magazin, doar, doar dau de personalul îmbrăcat distinct în verde. Zăresc doi tineri care își fac de lucru cu niște produse de pus în raft. Nu îndrăznesc să-i abordez, fac stânga-mprejur, tipic mie când e vorba de interacțiune umană. Voilà, altă tară a mea din copilărie
Mă prefac brusc interesată de mașina de tuns iarbă care se află chiar în preajma lor, mai fac doi pași înapoi, mă mai zgâiesc o vreme la natura intrinsecă a uneltelor, mai dau o tură prin magazin, hai femeie, aventurează-te odată! Până una alta, mă reîntorc să mai studiez o dată tipurile de lanțuri și remarc unul identic cu cel rupt de acasă, dar nu mă îmbie, calitatea e prea îndoielnică. Meditând adânc la dilema mea, apar cei doi angajați care își urmau un traseu. Prea grăbiți să treacă mai departe. Așa nu, îmi spun. Dacă pierd ocazia, am venit degeaba.
Fac un pas în stânga și mă proptesc în fața lor cu un zâmbet șăgalnic pe figură. Cel mai dulce cu putință. De obicei îmi iese brici. Îi rog în franceză să mă ajute cu ceva, mizând pe faptul că au interes să accepte orice abordare chiar dacă suntem în Flandra. Unul din ei rupe puțin, așa că rămâne prizonier, celălalt se fofilează abil. Că ce vreți? mă chestiinează el politicos deși când un flamand discută cu tine în franceză nu are niciun talent la subtilități lingvistice la care țin nespus conaționalii lui. Păi vreau 11 metri de lanț. Ăsta! Ah, sigur. Aduce repede masa și fierăstrăul de tăiat pe dimensiune. He,he, nu era așa simplu la ce voiam să mă încumet singură. Desfășoară lanțul până la capăt. Ups, doar 9 metri. Aș, altul! Al doilea, același procedeu, 9 metri și jumătate. Hm, păi și eu ce fac?! L-am privit eu intrigată. Ăăăăă, uite, ăsta pare mai lung. Da, zic eu, dar e și mai scump de două ori (n-am niciun chef să dau 80€ pe un amărât de lanț). Privim amândoi mofluzi spre gama ofertantă din rafturi, dar nimic nu-mi vorbește pe limba mea.
Norocul însă. De undeva din spate apare un superior. Un domn mai în vârstă care pare că știe mai multe. Se conversează o vreme în flamandă. Angajatul îl pune la curent cu cerințele mele stricte. Superiorul zâmbește încurajator. Îl pune la muncă pe angajat, chop, chop, cu mai mult elan! Ia, deschide rola aia, ah, nu cealaltă. Și acolo, da acolo jos, ia încearcă. A, da’ madame nu vrea așa scump. A, păi ce facem? O comuniune franco-flamandă instalată impromtu. Încerc să aduc lămuriri suplimentare. Auziți, unul mai bun ca ăsta, aveți în depozit? Și arăt spre fragilul alb-roșu. Se privesc. Schimbă iar vorbe hârșâite. Pe loc, se luminează amândoi la față. Vreți pentru parcare! Da. Păi astea metalice, gri, nu sunt bune. Noapte nu-s vizibile. Eh, dar blochează intrarea, gândesc eu fără să articulez. Bine, bine, zic, aveți sugestii? Superiorul rupe minimum de franceză, dar îmi comunică cu vorbe înghițite că da. El zice o vorbă, eu completez cu alta, al treilea întărește în limba comună. Informația se etalează în sfârșit. Au. În depozit, dar exclusiv pentru vânzări pe firmă. Nu numai că-i alb-roșu, e din metal, adaugă. Cum visez eu să am. Îmi sticlesc ochii. Superiorul bătrân râde cu ochi umezi. Îmi explică haios. Îți dau un preț mai bun. O să te coste mai puțin decât cel mai ieftin expus. Bine, zic eu, oricum nu înțeleg ce zice exact, deduc doar. Se duc împreună în depozit și revin cu o rolă sigilată. lanțul alb-roșu îmi strălucește triumfător în față. Superiorul mă însoțește până la casa de marcat. Unica din tot magazinul. E franciză și e administrat familial. Pe nevastă-sa o văd mai mereu plictisită, cum mestecă gumă, privind în gol, de câte ori ajung pe acolo. Azi tot la fel. Îi povestește și ei pățania, dar nu se lungește prea mult. Ea ridică din umeri și scanează rola. 75,00€. Mă privește indescifrabil. Eu, de partea cealaltă zâmbesc divin.
Fii dulce, dragă, mă îndemn, doar nu o să fii o acritură, acum se răzgândește. El insistă. Ea zice că nu știe cum să modifice în computer un preț afișat. El zice că e simplu. Atât înțeleg și eu din limba păsărească. Ea nu. El da. Se bagă peste ea și apasă tasta de șters. Cei 75€ dispar. Acum e afișat golaș un 0,0€. Îmi țin respirația. El ignoră codul de bare scanat și afișat pe ecran și tastează apăsat 40,00€ sub el. Voilà, declară el încântat. Îi sunt recunoscătoare. Nevasta își preia rolul de casieră. El se retrage ceremonios.
Ca recunoștință, adaug un pachet de baterii AA. Să le fac vânzare. Femeia plictisită schițează un zâmbet împăciuitor. În după-amiaza asta, 4 oameni s-au despărțit unul de altul mulțumiți sufletește că au făcut ceea ce trebuie. Tânărul angajat s-a întors deja să strângă pe trei role diferite metri întregi de lanțuri aruncate pe dușumeaua magazinului, printre raioane, pentru o clientă dificilă dar simpatică (sper), superiorul a făcut un business și a avut un client satisfăcut, casiera și-a îndeplinit metodic, dar fără entuziasm obligația, surâzând în plus corespunzător, clienta ciufulită a plecat acasă cu ceva mai mult decât spera.
Eu doar atât mă-ntreb. S-ar fi dat ei peste cap să ajute un bărbat aflat la nevoie într-o lume exclusiv destinată bărbaților? Uite, de asta-mi place mie să fiu femeie! Și încă cum!
Monica, la ea „acasă”: https://dimensiuneauneizile.wordpress.com
